În apus de soare adânc, Orion se plimba pe cer, în carul furat de la Phaethon. Era fericit în bătaia vântului serii și în acel moment nu se gândea la nimic.

Fugea, în același timp, de Maestrul său, Saturn, pentru că de-acum se considera capabil să-și ia viața în propriile mâini și nu mai voia să aibă un stăpân peste deciziile sale, peste gândurile-i tumultuoase și peste haosul pe care căutase mereu să îl provoace.

Ce-i făcuse lui Phaethon era o nimica toată pe lângă ce plănuia, în isteria lui, Orion. Desigur, Phaethon avea să sufere mult când Phoebus, tatăl lui, va afla că nu mai e în posesia carului pe care, cu prea puțină tragere de inimă, i-l încredințase. Dar Phoebus era, până la urmă, ușor de păcălit și iertător. Doar îl iertase pe Hermes de năzbâtia lui și, pe deasupra, îi mai dăruise și lira sa. “Ce nătăfleț, Phoebus!”, gândea mândrul Orion.

Planul lui Orion era sa cucerească lumea pământeană și pe urmă s-o distrugă, ca să îi dea peste nas lui Saturn, să îi plătească cu vârf și îndesat pentru umilințele pe care le îndurase când Maestrul lui îi dădea plictisitoare lecții de morală sau îl împiedica să facă năsărâmbe. Acum, Orion avea controlul absolut. Avea să facă ce voia El!

Tare plictisit era Orion…Și, în adâncul sufletului, se simțea decepționat. Niciunul din zeii cerurilor nu se dovedise în stare să îl înfrunte pe El. Mai puțin Saturn, desigur, dar acesta era bătrân încă de la începutul timpului și de la facerea lumii pământene și, gândea Orion, deja cam senil. Și plictisitor de nu se poate!

Acum, însă, Orion nu se gândea la nimic. Se bucura de vântul care îi sufla în plete, de noaptea care se lăsa, pentru că, în sfârșit, Phoebus se dusese la culcare, și de certitudinea că avea să facă fapte grozave.

Vântul, în timpul acesta, îl urma pe Orion peste tot pe unde zbura cu carul furat. Orion nu vorbise niciodată cu vântul, pentru că nu îl înțelegea. Era și el un zeu, dar un zeu străin și, pe deasupra, cam ciudat. Știa numai că se numește Hanuman și că vine din Orient. Dar, cumva, acest zeu bizar reușise să ajungă în cerurile lui Saturn și ale lui Phoebus, fusese primit și lăsat în voia lui, chiar dacă, ceea ce Orion nu putea pricepe, Hanuman nu era tot timpul blând și de multe ori făcea ravagii. Mai mult, vântul era iubit de oameni, căci împrăștia norii, făcându-i loc soarelui să strălucească, dar totodată se și temeau de el. Acest lucru îl intrigase mereu pe Orion. Însă acum era prea ocupat cu planurile sale pentru a-i mai păsa de vânt.

Pe limba lui străină, vântul ba îi striga, ba îi șoptea lui Orion tot felul de povețe. Dar el nu le auzea sau nu le înțelegea.

În noaptea neagră, Saturn privea la Orion cum zboară fulgerător pe cer și se întreba cum ar putea El, Marele Maestru, să îi atingă din nou sufletul, să îl facă să înțeleagă povețele Sale și să îl ia din nou sub aripa Lui ocrotitoare. Pentru prima dată, de la Hermes încoace, Saturn se temea. Îl înfricoșa gândul că Orion este pierdut pe vecie și că va deveni, într-adevăr, o forță distrugătoare și împotriva legilor Universului. Îl trimisese pe Hermes, cu sandalele lui înaripate, să încerce să îl prindă și să vorbească cu el. Însă, spre dezamăgirea și, întrucâtva, conform așteptărilor lui Saturn, Hermes se plictisise repede și abandonase urmărirea.

Hanuman rămăsese singura speranță a lui Saturn. Era destul de puternic, inteligent și cu suficientă experiență pentru a reuși să îl convingă pe Orion să se întoarcă la Saturn și la adevăratul lui destin. Dar era, oare, Orion îndeajuns de puternic ca să îl asculte pe vânt? La acestea medita Saturn, în timp ce Orion zbura nebunește pe cer, iar Hanuman venea în urma lui.

English translation

On weakness. The story of Orion.

In the deep sunset, Orion was riding across the skies in a chariot stolen from Phaethon. He was happy in the evening breeze, and at that moment he thought of nothing.

At the same time, he was running away from his Master, Saturn, because he now considered himself capable of taking his life into his own hands and no longer wanted to have a master over his decisions, his tumultuous thoughts and the chaos he had always attempted to create.

What he had done to Phaethon was nothing compared to what Orion was planning in his hysteria. Of course, Phaethon would suffer greatly once Phoebus, his father, would find out that he was no longer in possession of the chariot Phoebus had reluctantly entrusted to him. But Phoebus was, after all, easily fooled and forgiving. He had forgiven Hermes for his mischief and, on top of that, had gifted him his lyre. “What a ninny, Phoebus!” thought the proud Orion.

Orion’s plans were to conquer the earthly world and then destroy it, and most importantly, to get in Saturn’s face, to pay him back in full for all the humiliations he had endured, such as, when Saturn gave him boring lessons or prevented him from doing something stupid. Now Orion was in absolute control. He was going to do what He wanted only.

Orion was indeed so very bored…And deep down, he was disappointed. None of the gods of the heavens had proven themselves able to face him. Except Saturn, of course, but He had been old since the beginning of time and the making of the earthly world, and, Orion thought, already a little senile, to say the least. And boring beyond belief!

Now, however, Orion thought nothing of it. He enjoyed the wind blowing in his hair, the night that was falling, because Phoebus had finally gone to bed, and the certainty that He was going to do great things.

The wind, meanwhile, followed Orion wherever he flew in his stolen chariot. Orion had never spoken to the wind because he didn’t understand him. He was a god too, but a foreign god, and a strange one at that. Orion only knew that his name was Hanuman and that he came from the Orient. But somehow this strange god had made it to the skies of Saturn and Phoebus, had been welcomed and left on his own devices, even though, what Orion could not understand, Hanuman was not always gentle; he often wreaked havoc. Moreover, the wind was also the friend of men, when it blew off the clouds from the sky to make way for the sun to shine upon the earthly world. Though he was, at the same time, feared by men for his destructive deeds. This had always intrigued Orion. But Orion was now too preoccupied with his plans to care about the wind.

In his foreign tongue, the wind was either shouting or whispering to Orion all sorts of stories, which Orion either did not hear or could not understand. In the dark night, Saturn watched Orion fly swiftly through the skies and wondered how He, the Great Master, could touch his soul again, make him understand his stories and take him under his protective wing once more. For the first time since Hermes, Saturn was afraid. He dreaded the thought that Orion was lost forever and would indeed become a destructive force and against the laws of the Universe. He had even sent Hermes, in his winged sandals, to try to catch Orion and talk to him. But, to Saturn’s dismay and, somewhat as He expected, not long after, Hermes had grown bored and abandoned the chase.

Hanuman remained Saturn’s only hope. He was strong enough, intelligent enough and experienced enough to speak up and convince Orion to return to Saturn and to his true destiny. But was Orion strong enough to listen to the wind? Saturn was meditating upon these thoughts, while Orion was flying madly through the skies, followed by Hanuman.