Poveste într-un sat / Story in a village

English translation following the Romanian text.

Un poet, mergând fără țintă, se rătăci într-un codru pustiu. Era obosit și înfometat. Se așeză pe iarbă, la umbră, și privi în sus, la coroanele copacilor care lăsau lumina să pătrundă. Poetul închise ochii și se imagină deasupra coroanelor copacilor. Nu atingea nimic. Dar toate îl atingeau pe el. Lumina îl atingea, frunzele îl atingeau, aerul îl atingea. Toate convergeau către el, în timp ce el se dizolva și devenea lumină, aer, copaci, sunet, fiind tot și nimic, în același timp. Poezia dispăruse, iar el nu mai era poet. Nu mai avea gânduri, nici voință, nici sentimente. Era doar creație.

“Ce vis frumos!” Se trezi. Simțindu-se mai odihnit, porni la drum. Parcă și foamea i se dusese. Încercă să își amintească niște versuri pe care le scrisese mai demult. Dar nu putu. Cum părea că începe să își amintească, o pală de vânt îi ștergea, de fiecare dată, versurile din minte.

Încercă să își amintească de trecut, de oameni cunoscuți, întâmplări, însă mereu și mereu, razele soarelui, care pătrundeau printre crengi, îl orbeau și îi întunecau memoria. Neamintindu-și de ce plecase la drum sau încotro se îndrepta, ajunse în cele din urmă la marginea unui sat.

Pășind pe o uliță cu case și garduri de o parte și de alta, el vedea oameni, care stând pe uliță și sporovăind, care trebăluind în gospodărie. Pe măsură ce fostul poet trecea, oamenii se opreau din ce făceau și se uitau la el, curioși. “Cine este acest om ciudat?”, se întrebau unii. “Pesemne că a pătruns în codru fără să fi avut vreo țintă”, ziceau alții.

Încetul cu încetul, oamenii începură să se ia după el. Până când un bătrân îl prinse de braț și îl opri. “Încotro te îndrepți?”, îl întrebă bătrânul. “Nu știu”, răspunse fostul poet. Bătrânul îi explică atunci că oricine se avântă în codrul de langă satul lor, fără vreo țintă, se pierde pe el însuși. Dar fostul poet îi spuse că, deși nu își amintește cine este și încotro se îndreaptă, nu se simte deloc pierdut.

Bătrânul îl rugă să poposească la el în colibă, până a doua zi. Îi dădu de mâncare, iar fostul poet mâncă, cu toate că nu îi era deloc foame. Bâtrânul îi spuse că el însuși fusese odată, demult, în acel codru, fără vreo țintă, și că de atunci rămăsese în satul acela, devenind pesemne alt om, pentru că nu își amintea cine fusese înainte de peripeția prin codru.

“Sunt și alții din sat tot așa, iar ceilalți s-au născut aici și știu să nu se avânte niciodată în codru, decât numai dacă știu pentru ce.” Bătrânul îi spuse apoi că a doua zi ar trebui să se apuce să își construiască o casă în satul lor și să rămână acolo, pentru că, oriunde altundeva s-ar duce, ar fi pierdut pe vecie și neînțeles de nimeni.

Dar fostul poet își păstrase, totuși, o urmă de identitate, cu toate că era vagă. Îi răsări întrebarea dacă nu cumva bătrânul și toți acești oameni trăiau în afara timpului și al destinului lor pentru că așa aleseseră, dar că acest lucru nu îi era sortit lui. Și simpla această întrebare era dovada că, în străfunduri, conștiința lui se lupta cu codrul.

Adormi cu un singur gând – să se întoarcă în acea pădure vrăjită. Avu un somn adânc, fără vise, iar când se trezi, văzu casa pustie. Bătrânul dispăruse. Dar acum el însuși se simțea bătrân. Și își amintea că avea treburi în ogradă. Se miră de aceste schimbări ciudate, însă înțelese totul când își privi mâinile și își simți barba aspră – el era bătrânul.

Părăsi coliba și se îndreptă spre codru, unde barba îi dispăru încetu cu încetul, mâinile îi reîntineriră, amintirile bătrânului fură șterse de razele soarelui, iar vântul îi readuse poeziile și amintirile din trecutul de poet. Suspină, pentru că acum era iar poet, dar fără țintă.

Colindând prin codru, obosi și se culcă, și din nou se ridică, în vis, deasupra coroanelor copacilor. Și tot așa, uita și renăștea și îmbătrânea și se pierdea, căutându-se pe sine, nestatornic, veșnic legat de codru, devenind astfel simbolul însuși al mitului veșnic. Satul era și el plin de mituri, însă acelea, fiind legate de sat, se statorniciseră și nu se schimbau decât puțin câte puțin, până ce dispăreau.

În amintirea tatălui meu, logicianul și filosoful Călin Candiescu.

English translation

A poet, walking aimlessly, wandered into a deserted wood. He was tired and hungry. He sat down on the grass in the shade and looked up at the crowns of the trees, which gave plenty of room for the light to shine through. The poet closed his eyes and pictured himself above the treetops. He wasn’t touching anything. But everything was touching him. The light touched him, the leaves of the trees touched him, the air touched him. All converged on him, as he dissolved and became light, air, trees, sound, being everything and nothing at the same time. Poetry had disappeared, and he was no longer a poet. He had no thoughts, no will, no feelings. He was only creation.

“What a beautiful dream!” He woke up. Feeling more rested, he set off. It was as if even his hunger had gone. He tried to remember some verses he had written earlier. But he couldn’t. As he seemed to begin to remember, a gust of wind blew the verses from his mind.

He tried to remember the past, people he knew, events, but again and again the sun’s rays, penetrating through the branches, blinded him and obscured his memory. Not remembering why he had set off or where he was going, he finally reached the edge of a village.

Walking along a lane with houses and fences on either side, he saw people, some who were sitting on the lane and chatting, some who were finishing their chores in the household. As the former poet passed by, people stopped what they were doing and looked at him quizzically. “Who is this strange man?” some wondered. “He must have entered the woods without any aim,” said others.

Little by little, people began to follow him. Until an old man grabbed him by the arm and stopped him. “Where are you going?”, the old man asked him. “I don’t know,” replied the former poet. The old man then explained that anyone who ventured into the woods near their village without a goal was losing himself. But the former poet told him that although he doesn’t remember who he is or where he is going, he doesn’t feel lost at all.

The old man asked him to stay at his hut until the next day. He gave him food, and the former poet ate, though he was not at all hungry. The old man told him that he himself had once, long ago, been in that wood, without any purpose, and that since then he had remained in the village, having become a different man, because he could not remember who he had been before his adventure in the woods.

“There are others in the village just the same, and the rest were born here and know never to venture out into the woods unless they know what for.” The old man then told him that the next day he should set out to build a house in their village and stay there, for wherever else he went he would be lost forever and misunderstood by everyone.

But the former poet still retained a trace of identity, however vague. He wondered if the old man and all these people were living outside their time and destiny, because they had chosen to do so, but that this was not his destiny. And this very question was proof that deep down his conscience was fighting with the forest.

He fell asleep with only one thought – to return to that enchanted forest. He had a deep, dreamless sleep, and when he awoke, he saw the house deserted. The old man was gone. But now he felt old himself. And he remembered he had chores in the garden. He wondered at these strange changes, but he understood everything when he looked at his hands and felt his rough beard – he was the old man.

He left the hut and went into the woods, where his beard slowly disappeared, his hands grew younger, the old man’s memories were erased by the sun’s rays, and the wind brought back the poems and memories of his past as a poet. He sighed, for now he was a poet again, but aimlessly.

Wandering through the woods, he felt tired and went to sleep, and again rose, in a dream, above the crowns of the trees. And still he forgot and was reborn and grew old and lost, seeking himself, fickle, eternally bound to the grove, thus becoming the very symbol of the eternal myth. The village was also full of myths, but those myths, being tied to the village, were fixed and did not change, except little by little, until they disappeared.

Tribute to my father, the logician and philosopher Călin Candiescu.