To the world, hungry and small, not knowing where they came from, 
what it means to be alive, 
that is how they stood, proud and confused. 
To the eye of a stranger, they were innocent, helpless creatures, waiting for rescue. 

When they played, they were alive, 
When they slept, they were alive, 
When they sang, they were alive, 
When they seeked, searches and explored, they were alive. 

Salvation came to them, unannounced, unrequested, unnecessary. 
They were taken, rescued, fed, comforted, protected. 
Were they alive then? 

When did they die? 

We may seek for answers to questions in our minds. 
A fact is a fact, after all. 
And sometimes there are no reasons, it just happened. 

Why the guilt, then? Why the pain? Why can't the good live, and the bad perrish? 

Such childish questions we ask ourselves sometimes. 
When we play, when we sleep, when we sing, when we expore,
When we are sad, when we are awake, when we are quiet, when we rest. 

We are alive. 
For now...

But when do we really die? 

And what does it take for us to stay alive? 

For protection, food, sleep, play, comfort and love are in vain. 
We are born, and then we die. 
That is how it is. 
It just happens. 

În limba română.

Cand pleci.

În lume, flămânzi și mici, fără să știe de unde vin, 
ce înseamnă a fi viu, 
stăteau colea, mândri și confuzi. 
În ochii străinului erau creaturi nevinovate, neajutorate, care așteptau să fie salvate. 

Când se jucau, erau vii, 
Când dormeau, erau vii, 
Când cântau, erau vii, 
Când căutau, explorau si priveau, erau vii. 

Mântuirea a venit la ei, neanunțată, nesolicitată, inutilă. 
Au fost primiți, salvați, hrăniți, mângâiați, protejați. 
Erau ei vii atunci? 

Când au murit? 

Putem căuta în mintea noastră răspunsuri la aceste întrebări. 
Dar un fapt este fapt. 
Și uneori nu sunt motive, pur și simplu s-a-ntâmplat. 

Atunci de ce vina? De ce durerea? De ce nu pot trăi cei buni și nu pier cei răi? 

Astfel de întrebări infantile ne punem uneori. 
Când ne jucăm, când dormim, când cântăm, când plângem,
când suntem triști, când suntem treji, când suntem liniștiți, când ne odihnim. 

Noi suntem vii. 
Acum...

Dar când murim cu adevărat? 

Și de ce avem nevoie pentru a rămâne în viață? 

Pentru că protecția, hrana, somnul, joaca, confortul și dragostea sunt inutile. 
Ne naștem și apoi murim. 
Pur și simplu așa stau lucrurile. 
Pur și simplu se întâmplă. 

Tall and strong are the trees of Kraków. 
They stand before the people
to rule in silence.

And the wind whispers through their leaves. 
The wind is their voice. 
And the water flows through their hardened roots. 
The water is their eyes, 
to see what the light reflects in her. 
And the fire burns their branches. 
The fire spreads their rage, 
when the people tend to forget. 

So are the trees of Kraków kings over the people. 
The earth feeds them,
so are they grateful, too. 
For the trees once ate people, 
Had eyes to see, mouths to voice, 
and arms to carry their vengeance. 

Whatever happened long ago
to the trees of Kraków
it is long gone and in the past. 

With pride they rule, 
With the wind they speak. 
With the water they see, 
With the fire they burn. 

And in owe stand the people
before the trees of Kraków, 
their almighty, rightful masters, 
who will forever crush and protect
those who stand before them.   

He is still, 
Deep inside his dark abyss.
He is mourning, 
like the water spring in the morning, 
longing for her mountain.

She is flowing, 
The dawn is her friend, 
and she is falling in a cascade, 
as He, the Mountain, sets her free. 

They are one, yet so distinct. 
Walter and the Water. 
They shall never meet. 
One is her hero, 
The other is his illusory lover. 
They flow together into the abyss, 
Yet they never meet. 

Oh, Mountain, bring them together,
Let them meet!
They do not yet know each other. 
The Hero and the Lover, 
Walter and the Water. 

English translation following the Romanian text.

A sunat clopotul de patru ori. ”Ce înseamnă asta?”, se întrebară cu toții. După cum bine știa toată lumea, când suna clopotul o singură dată însemna că a răsărit Soarele. Dacă suna de două ori, Soarele se pogora pe Muntele Sacru pentru a aduce binecuvântări. Dar acest lucru se întâmpla rar, de obicei o data la două sute patruzeci si patru de zile, niciodata când mările erau agitate și întotdeauna noaptea.

Pentru că numai noaptea Soarele își înceta strălucirea și se preschimba în Călătorul Negru, singuratic și plin de Darurile Mântuirii, pe care locuitorii Muntelui Sacru le așteptau cu atâta nerăbdare. Dar, desigur, dacă mările se învolburau, Călătorul Negru era chemat în valurile lor și se îneca, iar darurile Lui se pierdeau în apele învolburate. Atunci locuitorii Muntelui Sacru intrau sub blestemul Lunii, pierzându-și sensul vieții; atunci suna clopotul de trei ori și se spunea că unii dintre locuitorii Muntelui Sacru se avântau în Codrul Vrăjit, unde se preschimbau în mituri veșnice, despre care toți își aminteau, nemaivazându-i pe aceia însă niciodată. Alți locuitori, dimpotrivă, rămâneau la casele lor, dar uitau cine sunt. Alte două sute patruzeci și patru de zile trebuiau să treacă până când Soarele ar fi încercat din nou să se pogoare printre ei, cu Darurile Sale, pentru ca locuitorii rămași în uitare să se deștepte și să se întoarcă la viețile lor.

De mulți ani, locuitorii Muntelui Sacru trăiau în uitare. Nu le mai rămăseseră decât așteptarea Călătorului Negru, amintirea miturilor din ce în ce mai numeroase și cunoașterea bătăilor clopotului, care de atâta timp suna numai o dată sau de trei ori.

Însă acum se întâmplase ceva nemaipomenit. Clopotul sunase de patru ori. Iar la scurt timp după aceea, locuitorii începură să vorbească despre un anume călător singuratic, dar care nu ar fi, totuși, Soarele și despre care ei credeau că ar fi fost, de fapt, un mit.

“Dar miturile nu pot fi văzute.”, spuneau unii. Poate că Luna, după atâta timp, le lua acum nu numai amintirile, ci și mințile…”, gândeau alții. De atâta amar de vreme, Călătorul Negru era înghițit de valurile mării, iar Darurile Mânturirii fuseseră toate, rând pe rând, mistuite.

Călătorul misterios apărea deseori acum printre locuitori, mereu tânăr și bătrân, ieșind mereu din Codrul Vrăjit și întorcându-se mereu acolo.

Nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu dânsul. Prezența lui era atât de trecătoare, încât de fiecare dată când locuitorii încercau să se țină după el, dispărea ca prin vrajă. Soarele însă, din înaltul Cerurului, îl urmărea atent. Îi aștepta reîntoarcerea în codru, pentru ca, de fiecare dată când Călătorul se cufunda în visare și se ridica deasupra coroanelor copacilor, să îl atingă cu razele Sale. Când se deștepta, Călătorul uita cine fusese și încotro se îndrepta. Însă Soarele știa că odată, demult, Călătorul cel fără de țintă fusese poet. Și îl urmărea, din înălțimile Sale, cum colindă Muntele sacru, cum se preschimbă în bătrân și cum revine în Codrul Vrăjit. Iar atunci, împreună cu Vânturile Muntelui Sacru, Soarele îi redeștepta amintirile versurilor pierdute. Dar Soarele nu putea schimba Sorocul.

Soarele cunoștea Sorocul atotputernic și neprevăzut și se încredea în El. Știa că Sorocul era cel care de atâta vreme Îl îneca în mare, pentru ca Darurile Sale să se piardă, iar Luna să îi blesteme necontenit pe locuitorii Muntelui Sacru. Dar tot Sorocul făcuse ca un trist poet rătăcitor, cândva demult, să găsească unul dintre aceste Daruri neprețuite, pe care apoi îl păstrase, neștiindu-i valoarea și, în timp, uitând de el. Soarele Îl chema pe Călător mereu la El, în vis, și Îi redeștepta versurile pierdute, sperând ca, cu voia Sororcului, din aceste versuri să se releve și Darul mult sperat, unica șansă la Mântuire.

Luna privea și Ea la Călător. Ajunsese palidă, istovită de blestemele pe care era nevoită să le arunce asupra locuitorilor Muntelui Sacru, de când Sorocul Îl tot îneca pe Soare în mare. Și așa de istovită cum era, Luna alunecă odată de pe Cer și se pomeni alături de Călător, în timp ce acesta visa că plutește deasupra coroanelor copacilor. Atunci Ea Îl atinse ușor, iar acesta se deșteptă ca dintr-o lungă amorțire.

Acum Călătorul Își amintea tot. Fusese poet, fusese bătrân, colindasem mult și fără țintă, iar versurile Sale erau acum mai vii în mintea Lui decât chiar atunci când le crease.

Ghidat de Soare și de Lună, Poetul se reîntoarse în satul unde se aflau locuitorii Muntelui Sacru. Aceștia Îl înâmpinară ca pe un vechi prieten de care le fusese dor și pe care nu îl mai văzuseră de o veșnicie. Poetul le împărtăși versurile Sale, în care se vorbea despre o călătorie mitică printr-un codru vrăjit, despre Soarele care apunea în mare, despre Eroul care le aducea oamenilor Darurile vieții și despre Luna care redeștepta fantezia și creația lirică.

Pe Munte, oamenii din sat au ascultat povestea Poetului și au recitat-o apoi seri de-a rândul. Se întruneau la casa unui bătrân care suna clopotul de patru ori, pentru a vesti că e timpul să se înceapă rostirea primului Basm al Omenirii.

Acum fiecare om, bătrân sau copil, înțelegea tainele Soarelui și pe cele ale Lunii, misterul Creației Divine și puterea Sorocului, nemaitrăind niciodată în uitare. Din atâtea mituri, ei creară basmele. Iar la fiecare două sute patruzeci și patru de zile, când avea loc Marea Sărbătoare, ei se adunau pentru a recita în ordine toate basmele, de la primul până la ultimul.

Doamnei profesoare Sorina Gramaticescu, de la care am învățat engleza literară.

Poză făcută de Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.

English translation

The bell rang four times. ”What does that mean?”, they all wondered. As everyone knew, ringing the bell once meant the sun had risen. If it rang twice, the Sun was descending on the Holy Mountain to bring blessings. But this happened rarely, usually once every two hundred and forty-four days, never when the seas were rough and always at night.

For only at night did the Sun cease Its brilliance and change into the Dark Traveller, lonely and full of the Gifts of Salvation, which the inhabitants of the Sacred Mountain so eagerly awaited. But, of course, if the seas swirled, the Dark Traveller was called into their waves and drowned, and His gifts were lost in the swirling waters. Then the inhabitants of the Sacred Mountain would come under the curse of the Moon, losing their sense of life; then the bell would ring three times, and it was said that some of the inhabitants of the Sacred Mountain would plunge into the Bewitched Grove, where they would be transformed into eternal myths, which they all remembered, but never saw. Other inhabitants, on the contrary, stayed in their homes, but forgot who they were. Another two hundred and forty-four days had to pass before the Sun would again try to descend among them with His Gifts, so that the inhabitants who remained in oblivion would awaken and return to their lives.

For many years, the inhabitants of the Sacred Mountain had lived in oblivion. All that remained for them was to wait for the Dark Traveller, to remember the ever-increasing myths, and to know the bell that for so long had rung only once or three times.

But now something extraordinary had happened. The bell had rung four times. And soon after, the inhabitants began to talk about a certain lone wanderer, who was not however the Sun, and whom they believed to be a myth.

“But myths can’t be seen,” some said. Perhaps the Moon, after all this time, was now taking away not only their memories, but their minds as well…”, thought others. For so long, the Dark Traveller had been swallowed by the waves of the sea, and the Gifts of Salvation had all been consumed, one by one.

The Mysterious Wanderer now often appeared among the inhabitants, always young and old, always coming out of the Enchanted Grove and always returning there. No one dared to speak to Him. His presence was so fleeting that, whenever the inhabitants tried to follow Him, He would disappear as if by magic. But the Sun, high above in the Skies, watched Him closely. He awaited the Wanderer’s return to the Grove, so that each time the Wanderer sank into reverie and rose above the crowns of the trees, the Sun would touch Him with His rays. When He awoke, the Wanderer forgot who He had been and where He was going. But the Sun knew that once, long ago, the aimless Wanderer had been a poet. And He watched Him, from His heights, as the Mysterious Wanderer walked the Sacred Mountain, as He changed into an old man and returned to the Enchanted Grove. And then, together with the Winds of the Sacred Mountain, the Sun reawakened His memories of lost verses. But the Sun could not change the Destiny.

The Sun knew the all-powerful and unpredictable Destiny and trusted in Her. He knew that it was Destiny who had for so long drowned Him in the sea, so that His Gifts would be lost, and the Moon would curse the inhabitants of the Sacred Mountain unceasingly. But it was the Destiny Herself who had also caused a sad wandering poet, once long ago, to find one of these priceless Gifts, which he then kept, not knowing its value and, in time, forgetting it. The Sun called the Wanderer to Himself again and again, in the Wanderer’s dreams, and reawakened His lost verses, hoping that, with the will of the Destiny, from these verses the long-hoped-for Gift, the only chance of Salvation, would be revealed.

The Moon also looked at the Wanderer. She had grown pale, exhausted by the curses She had had to cast on the inhabitants of the Sacred Mountain since the Destiny had been drowning the Sun in the sea. And weakened as She was, the Moon once slipped from the Sky and laid beside the Wanderer, as He dreamed of floating above the crowns of the trees. Then She touched Him lightly, and He awoke as if from a long numbness.

Now the Wanderer remembered everything. He had been a poet, He had been an old man, He had wandered far and wide, and His verses were now more vivid in His mind than ever, more so than when He had created them.

Guided by the Sun and the Moon, the Poet returned to the village where the inhabitants of the Sacred Mountain lived. They welcomed Him as an old friend they had missed and had not seen for ages. The Poet shared with them His verses, which told of a mythical journey through a bewitched forest, of the Sun setting in the sea, of the Hero bringing people the Gifts of Life, and of the Moon reawakening fantasy and lyrical creation.

On the Mountain, the people of the village listened to the Poet’s story and recited it for evenings. They gathered at the house of an old man who rang the bell four times to announce that it was time to begin the telling of Mankind’s first Fairy Tale. Now every man, old and young, understood the secrets of the Sun and the Moon, the mystery of Divine Creation and the power of Destiny, never to be forgotten. From so many myths, they created fairy tales. And every two hundred and forty-four days, when the Great Feast took place, they gathered to recite all the fairy tales in order, from the first to the last.

To my teacher Sorina Gramaticescu, who has taught me literary English.

Featured image by Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.

English translation following the Romanian text.

Un poet, mergând fără țintă, se rătăci într-un codru pustiu. Era obosit și înfometat. Se așeză pe iarbă, la umbră, și privi în sus, la coroanele copacilor care lăsau lumina să pătrundă. Poetul închise ochii și se imagină deasupra coroanelor copacilor. Nu atingea nimic. Dar toate îl atingeau pe el. Lumina îl atingea, frunzele îl atingeau, aerul îl atingea. Toate convergeau către el, în timp ce el se dizolva și devenea lumină, aer, copaci, sunet, fiind tot și nimic, în același timp. Poezia dispăruse, iar el nu mai era poet. Nu mai avea gânduri, nici voință, nici sentimente. Era doar creație.

“Ce vis frumos!” Se trezi. Simțindu-se mai odihnit, porni la drum. Parcă și foamea i se dusese. Încercă să își amintească niște versuri pe care le scrisese mai demult. Dar nu putu. Cum părea că începe să își amintească, o pală de vânt îi ștergea, de fiecare dată, versurile din minte.

Încercă să își amintească de trecut, de oameni cunoscuți, întâmplări, însă mereu și mereu, razele soarelui, care pătrundeau printre crengi, îl orbeau și îi întunecau memoria. Neamintindu-și de ce plecase la drum sau încotro se îndrepta, ajunse în cele din urmă la marginea unui sat.

Pășind pe o uliță cu case și garduri de o parte și de alta, el vedea oameni, care stând pe uliță și sporovăind, care trebăluind în gospodărie. Pe măsură ce fostul poet trecea, oamenii se opreau din ce făceau și se uitau la el, curioși. “Cine este acest om ciudat?”, se întrebau unii. “Pesemne că a pătruns în codru fără să fi avut vreo țintă”, ziceau alții.

Încetul cu încetul, oamenii începură să se ia după el. Până când un bătrân îl prinse de braț și îl opri. “Încotro te îndrepți?”, îl întrebă bătrânul. “Nu știu”, răspunse fostul poet. Bătrânul îi explică atunci că oricine se avântă în codrul de langă satul lor, fără vreo țintă, se pierde pe el însuși. Dar fostul poet îi spuse că, deși nu își amintește cine este și încotro se îndreaptă, nu se simte deloc pierdut.

Bătrânul îl rugă să poposească la el în colibă, până a doua zi. Îi dădu de mâncare, iar fostul poet mâncă, cu toate că nu îi era deloc foame. Bâtrânul îi spuse că el însuși fusese odată, demult, în acel codru, fără vreo țintă, și că de atunci rămăsese în satul acela, devenind pesemne alt om, pentru că nu își amintea cine fusese înainte de peripeția prin codru.

“Sunt și alții din sat tot așa, iar ceilalți s-au născut aici și știu să nu se avânte niciodată în codru, decât numai dacă știu pentru ce.” Bătrânul îi spuse apoi că a doua zi ar trebui să se apuce să își construiască o casă în satul lor și să rămână acolo, pentru că, oriunde altundeva s-ar duce, ar fi pierdut pe vecie și neînțeles de nimeni.

Dar fostul poet își păstrase, totuși, o urmă de identitate, cu toate că era vagă. Îi răsări întrebarea dacă nu cumva bătrânul și toți acești oameni trăiau în afara timpului și al destinului lor pentru că așa aleseseră, dar că acest lucru nu îi era sortit lui. Și simpla această întrebare era dovada că, în străfunduri, conștiința lui se lupta cu codrul.

Adormi cu un singur gând – să se întoarcă în acea pădure vrăjită. Avu un somn adânc, fără vise, iar când se trezi, văzu casa pustie. Bătrânul dispăruse. Dar acum el însuși se simțea bătrân. Și își amintea că avea treburi în ogradă. Se miră de aceste schimbări ciudate, însă înțelese totul când își privi mâinile și își simți barba aspră – el era bătrânul.

Părăsi coliba și se îndreptă spre codru, unde barba îi dispăru încetu cu încetul, mâinile îi reîntineriră, amintirile bătrânului fură șterse de razele soarelui, iar vântul îi readuse poeziile și amintirile din trecutul de poet. Suspină, pentru că acum era iar poet, dar fără țintă.

Colindând prin codru, obosi și se culcă, și din nou se ridică, în vis, deasupra coroanelor copacilor. Și tot așa, uita și renăștea și îmbătrânea și se pierdea, căutându-se pe sine, nestatornic, veșnic legat de codru, devenind astfel simbolul însuși al mitului veșnic. Satul era și el plin de mituri, însă acelea, fiind legate de sat, se statorniciseră și nu se schimbau decât puțin câte puțin, până ce dispăreau.

În amintirea tatălui meu, logicianul și filosoful Călin Candiescu.

English translation

A poet, walking aimlessly, wandered into a deserted wood. He was tired and hungry. He sat down on the grass in the shade and looked up at the crowns of the trees, which gave plenty of room for the light to shine through. The poet closed his eyes and pictured himself above the treetops. He wasn’t touching anything. But everything was touching him. The light touched him, the leaves of the trees touched him, the air touched him. All converged on him, as he dissolved and became light, air, trees, sound, being everything and nothing at the same time. Poetry had disappeared, and he was no longer a poet. He had no thoughts, no will, no feelings. He was only creation.

“What a beautiful dream!” He woke up. Feeling more rested, he set off. It was as if even his hunger had gone. He tried to remember some verses he had written earlier. But he couldn’t. As he seemed to begin to remember, a gust of wind blew the verses from his mind.

He tried to remember the past, people he knew, events, but again and again the sun’s rays, penetrating through the branches, blinded him and obscured his memory. Not remembering why he had set off or where he was going, he finally reached the edge of a village.

Walking along a lane with houses and fences on either side, he saw people, some who were sitting on the lane and chatting, some who were finishing their chores in the household. As the former poet passed by, people stopped what they were doing and looked at him quizzically. “Who is this strange man?” some wondered. “He must have entered the woods without any aim,” said others.

Little by little, people began to follow him. Until an old man grabbed him by the arm and stopped him. “Where are you going?”, the old man asked him. “I don’t know,” replied the former poet. The old man then explained that anyone who ventured into the woods near their village without a goal was losing himself. But the former poet told him that although he doesn’t remember who he is or where he is going, he doesn’t feel lost at all.

The old man asked him to stay at his hut until the next day. He gave him food, and the former poet ate, though he was not at all hungry. The old man told him that he himself had once, long ago, been in that wood, without any purpose, and that since then he had remained in the village, having become a different man, because he could not remember who he had been before his adventure in the woods.

“There are others in the village just the same, and the rest were born here and know never to venture out into the woods unless they know what for.” The old man then told him that the next day he should set out to build a house in their village and stay there, for wherever else he went he would be lost forever and misunderstood by everyone.

But the former poet still retained a trace of identity, however vague. He wondered if the old man and all these people were living outside their time and destiny, because they had chosen to do so, but that this was not his destiny. And this very question was proof that deep down his conscience was fighting with the forest.

He fell asleep with only one thought – to return to that enchanted forest. He had a deep, dreamless sleep, and when he awoke, he saw the house deserted. The old man was gone. But now he felt old himself. And he remembered he had chores in the garden. He wondered at these strange changes, but he understood everything when he looked at his hands and felt his rough beard – he was the old man.

He left the hut and went into the woods, where his beard slowly disappeared, his hands grew younger, the old man’s memories were erased by the sun’s rays, and the wind brought back the poems and memories of his past as a poet. He sighed, for now he was a poet again, but aimlessly.

Wandering through the woods, he felt tired and went to sleep, and again rose, in a dream, above the crowns of the trees. And still he forgot and was reborn and grew old and lost, seeking himself, fickle, eternally bound to the grove, thus becoming the very symbol of the eternal myth. The village was also full of myths, but those myths, being tied to the village, were fixed and did not change, except little by little, until they disappeared.

Tribute to my father, the logician and philosopher Călin Candiescu.