Despre slăbiciune. Margareta

“De ce”, se întreba Margareta, “de ce mi-a făcut tocmai mie așa ceva?” Nu mai avea demult bani, lucruri proprii și nici măcar casă. Vânduse tot pentru a supraviețui și locuia acum la o prietenă, undeva la marginea orașului. Dar nu de aceea era ea tristă. Suferea amar la gândul că Doctorul dispăruse fără urmă. O abandonase!

Cu cinci ani în urmă, de Sânziene, Margareta îl văzuse pentru prima dată pe Doctor – un bărbat tăcut, care ședea stingher pe o blană de lemn, privind la ea cum dansa în hora satului. O intrigase căutătura lui bizară și felul intens în care se uita la ea. Era clar străin și, pe deasupra, om de la oraș.

Nu făcuse niciun gest de a se apropia de ea. La sfârșitul horei, Margareta se așezase lângă el, cu îndrăzneala un pic grosolană a fetelor de șaisprezece ani, și-l întrebase direct de unde vine. “De pe meleaguri îndepărtate”, fusese răspunsul lui, cu oarecare apăsare în glas. Apoi, ceea ce Margaretei i se păruse de-a dreptul ciudat, omul se uită spre stânga, unde ea nu văzu pe nimeni, și făcu un semn cu ochiul în direcția aceea. Mai târziu, Margareta va afla cine stătea în stânga Doctorului.

După schimbul de cuvinte și semnul bizar cu ochiul, bărbatul se întorsese către ea, complet schimbat. Părea sigur de sine, aproape arogant, vocea îi era mai groasă și, Margareta gândea, arăta chiar mult mai tânăr. “Ce stranii sunt orășenii!”, își spusese. Cu toate că fata deja își dădea seama că nu faptul de a fi de la oraș îl separa pe acest bărbat de restul oamenilor pe care ea îi cunoștea. “Cum te numești?”, o întrebase el. “Numele meu e Margareta. Iar al dumneavoastră?” Bărbatul se uitase la ea cu o oarecare blândețe, preț de o clipă, apoi, pe un ton arogant, îi comunicase: “Eu sunt Heinrich Faust. Dar tu îmi vei spune Doctor Faust sau Faust.” Margareta nu îi respectase niciodată această regulă, numindu-l mereu, simplu, “Doctorul”.

Cu Doctorul, Margareta văzuse lumea. Călătorise, cunoscuse oameni de tot soiul, mâncase bucate și purtase haine de boieroaică și, deși nimeni nu o crede acum, când le povestește, văzuse chiar locuri din timpuri demult apuse, precum orașe din Grecia Antică. Fusese ea, oare, cu adevărat fericită? Asta nu se poate ști. Dar cu siguranță, belelele și nefericirea începuseră cu Diavolul.

Trecând odată printr-un sat, Doctorul se oprise dintr-o dată și îi spusese că trebuie să poposească acolo o scurtă perioadă. Când ea îl întrebase de ce, el îi răspunsese: “A venit timpul să îmi cunoști dușmanul și prietenul cel mai bun.” Se dădu apoi la o parte și Margareta văzu pentru prima dată un bărbat înalt, subțire, cu o gură frumoasă, dar strâmbată de un zâmbet care ei îi dădu fiori. “Acesta e Mefisto. E Diavolul în persoană.” Mefisto îi oferi mâna politicos, iar Margareta simțise impulsul de a o săruta, dar Faust o opri. “Mi-a oferit viață veșnică, faimă și putere, dar cu prețul de a-i urma dorințele bolnăvicioase oriunde mă poartă el.” Apoi continuase: “Iar acum vrea să-și bată joc de oamenii din satul ăsta, pentru că e de părere că ființa umană e slabă și capabilă de orice compromis, în schimbul plăcerilor sau al salvării propriei pieli.” Margareta era uimită și, în același timp, speriată.

Se îndreptaseră apoi către o casă pricăjită, în fața căreia ședea, pe prispă, o bătrână. “Cerem adăpost pentru două nopți”, zisese Doctorul. Bătrâna le oferise camera cea mai bună, unde se afla și o sobă, le pusese mâncare pe masă și le spusese că a doua zi, fiind Sânzienele, urma să fie sărbătoare, astfel încât ei se vor putea distra și îi vor cunoaște și pe săteni. Ce urmase apoi fu una dintre cele mai cumplite zile de care își va aminti mai târziu Margareta.

În dimineața respectivă, pe Margareta o treziseră razele soarelui și, după micul dejun, se dusese cu Doctorul la horă. Lume multă și veselie, nevoie mare! Dansase, cunoscuse mulți tineri care, la fel ca ea, odinioară, își doreau să plece din sat către o viață mai bună și mai palpitantă, și, în sfârșit, obosită, se așeză la o masă, unde îl zări pe Doctor vorbind cu niște bătrâni din sat. Uitase complet de el. Dar acum, fiind alături de Doctor, fu atentă la conversația dintre el și comeseni. Îl auzi pomeninind despre o anume sumă mare de bani și despre o propunere nemaiântâlnită – Faust le oferea sătenilor o groază de bani, în schimbul uciderii bătrânei la care ei poposiseră cu o noapte în urmă!

Margareta și acum suspină când își amintește întâmplarea. De ce, oare, nu intervenise atunci când vreo zece săteni, bărbați în toată firea, o luaseră pe sus pe bătrână, în noaptea de Zânziene, și o duseseră la marginea pădurii, dându-i apoi foc (potrivit instrucțiunilor precise ale Doctorului)? Nici ea nu știa răspunsul. Poate frică, poate o anume lehamite – Doctorul nu mai propusese moartea unui om, sub ochii ei, până atunci; în schimb, prea apucaseră să se întâmple atâtea altele, încât ea nu mai avea puterea să se lupte cu inevitabilul.

După un an, doi (nici ea nu mai știa cât trecuse de atunci), tot în ziua fatidică de Sânziene, Margareta se trezise în patul gol. Doctorul nu mai era. Pe deasupra, îi luase toate bunurile scumpe, lăsându-i numai un carnețel cu însemnări proprii, o salbă de aur, care îi aparținuse bătrânei moarte, si câteva zdrențe, pe care Margareta reușise mai târziu să le vândă la un preț mic, pentru a-și asigura de-ale gurii.

Dar Margareta nu era săracă. Trăise mai mult decât alții într-o viață întreagă, deși avea numai douăzeci și unu de ani, îl cunoscuse pe Diavol și trăise cu un doctor neumuritor.

Poveste inspirată de viață, dar și de:

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov

3. “Vizita”, Friedrich Dürrenmatt

4. “Diavolul și domnișoara Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

English translation

On weakness. Margaret

“Why,” Margaret wondered, “why did he do this to me?” She had long since lost her money, all her possessions and even her home. She had sold everything to survive, so she was now living with a friend somewhere on the outskirts of town. But that wasn’t why she was sad. She suffered bitterly at the thought that the Doctor had disappeared without a trace. He had abandoned her!

Five years ago, on Midsummer’s Day, Margaret had seen the Doctor for the first time – a silent man, sitting awkwardly on a wooden stool, watching her dance in the village hora. She was intrigued by his bizarre bearing and the intense way he looked at her. He was clearly a stranger, and a city man, too.

He had made no gesture to approach her. At the end of the evening, Margaret sat down next to him, with the slightly rude audacity of sixteen-year-old girls, and asked him directly where he was from. “From far away lands,” was his reply, with some distress in his voice. Then, which struck Margaret as downright odd, the man looked to his left, where she saw no one, and winked in that direction. Later, Margaret would find out who was standing to the Doctor’s left.

After the exchange of words and the bizarre wink, the man turned to her, completely changed. He seemed confident, almost arrogant, his voice was thicker and, Margaret thought, he even looked much younger. “How strange the city people are!” she thought to herself. Although the girl could already tell that being from the city was, in fact, not what separated this man from the rest of the people she knew. “What’s your name?” he asked her. “My name is Margaret. And yours?” The man looked at her somewhat mildly for a moment, then, in an arrogant tone, informed her, “I am Heinrich Faust. But you will call me Doctor Faust or Faust.” Margaret had never respected this rule, always calling him, simply, “The Doctor.”

With the Doctor, Margaret had seen the world. She had travelled, met people of all kinds, eaten food and worn clothes like any other aristocratic woman and, although no one believes her now when she tells the story, she had even seen places from times long gone, like cities in ancient Greece. Had she really been happy? That is not known. But surely, trouble and unhappiness began with the Devil.

Passing through a village once, the Doctor had suddenly stopped and told her that they had to remain there for a while. When she asked him why, he replied, “The time has come for you to meet my enemy and best friend.” He then stepped aside and Margaret saw for the first time a tall, thin man with a beautiful mouth, but a smile that gave her the creeps. “This is Mephisto. He is the Devil himself”. Mephisto offered her his hand politely, and Margaret felt the urge to kiss it, but Faust stopped her. “He has given me eternal life, fame and power, but at the price of following his sickly desires wherever he takes me.” Then he continued, “And now he wants to mock the people of this village, because he believes that human beings are weak and capable of any compromise, in exchange for pleasure or saving their own skins.” Margaret was amazed and, at the same time, frightened.

They then headed towards a shabby house, in front of which an old woman was sitting on the porch. “We’re asking for shelter for two nights,” said the Doctor. The old woman had offered them the best room with a stove, put food on the table and told them that the next day, being Midsummer, would be a feast, so they could have fun and meet the villagers. What followed was one of the worst days Margaret would later remember.

That morning, she had woken in the sunshine and, after breakfast, had gone with the Doctor to the feast. Lots of people and plenty of merriment! She had danced, she had met many young people who, like her once, were longing to leave the village for a better and more exciting life, and finally, tired, she sat down at a table, where she saw the Doctor talking to some of the village elders. She had completely forgotten about him. But now, being beside him, she paid attention to the conversation between the Doctor and his messmates. She heard him mention a certain large sum of money and an unheard-of proposition – Faust was offering the villagers a lot of money in exchange for killing the old woman in whose home they were staying at!

Margaret still sobs when she remembers the event. Why had she not intervened when ten or so villagers, all grown men, had picked up the old woman on Midsummer night and carried her to the edge of the forest, then set her on fire (following the Doctor’s precise instructions)? Even she didn’t know the answer. Perhaps fear, perhaps a certain weariness – the Doctor had never before proposed the death of a human before her eyes; instead, so much had already happened that she no longer had the strength to fight the inevitable.

A year or two later (she didn’t know how much time had passed since then) on that fateful Midsummer’s Day, Margaret woke up in her empty bed. The Doctor was gone. On top of that, he had taken away all her expensive possessions, leaving her only a notebook with his own notes, a gold salver, which had belonged to the dead old woman, and a few rags, which Margaret had managed to sell at a small price, to secure some food.

But Margaret was not poor. She had lived more than most people had in a lifetime, though she was only twenty-one, had met the Devil and for a while had lived with an immortal doctor.

Story inspired by life, as well as :

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “The Master and Margarita”, Mikhail Bulgakov

3. “The Visit”, Friedrich Dürrenmatt

4. “The Devil and Miss Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s