An ascetic was walking along his favourite path, on the mountain where he lived, pondering the human condition. Suddenly there appeared from the sky before him Orion, who, on his tempestuous journey among the stars in the chariot stolen from Phaethon, had spotted the ascetic and decided to come down to speak to him.

The ascetic had long known Orion, the other titans and gods of the heavens, yet his only direct communication with the deities until then had been with Saturn alone. Orion, then, appeared before the ascetic, incredibly tall, strong, burning with the fire of passion that moved him, and thundering in speech:

“Ascetic, I have entrusted you with a mission.”

“What do you command, master?” he asked.

“There is a man on earth named Paris. Imbued with the words of Venus and the illusion of a lover far awah from himself, he will unleash a great war that will destroy many lives. I send you to kill Paris, so that he does not produce the undesired tragedy.”

Thus spoke Orion, then climbed back into the chariot of fire and soared into the heavens.

The poor ascetic was now faced with a dilemma. He had never killed in his life, not even such a thought had crossed his mind. Every time Saturn gave him a mission, it was to save lives, not to end them. On the other hand, Orion’s argument had great significance – if this Paris didn’t die, many lives would be destroyed. And besides, Orion was a deity, and an ascetic was not allowed to bend to the will of gods or titans, otherwise the ascetic himself would have been destroyed.

Not knowing what to do, the ascetic went into a cave, and for three days and three nights he laid awake, eating nothing, speaking nothing, drinking nothing, and pondering the matter over and over again. Darkness, hunger and thirst no longer tormented him, for the ascetic often used to withdraw in this way, in caves, before making an important decision.

After the three days, the decision was made. No, he could not kill that Paris. He didn’t know him, he didn’t know if the man was good or evil, and most importantly, Paris had not yet committed anything, so he couldn’t be trialed for something he hadn’t yet done. But this decision did not remove the remaining problem that the commandments from heaven are not to be broken. The ascetic had taken upon himself whatever punishment would follow his disobedience. Saturn was the supreme judge, perhaps he would understand him, give him justice and the ascetic would not be punished.

We all know the story of Paris. The war finally happened, just as Orion had predicted. The great Saturn had already found out everything, and his harsh judgement fell upon the ascetic. The ascetic, despite the fact that Orion was at that time a rebel in heaven, had no right to defy his command, for on earth Orion was the strongest of all and a master. Saturn decided to erase the ascetic’s memories, to send him among men, where he was to have an extremely prolific life, to be a famous physician, who at the end of his life would wish for immortality, and then be visited by a jinn named Mephisto, who will take Faust, the former ascetic, on an infinite journey through time and space, where Faust will feel more and more hollow on the inside, until he will be nothing but a lifeless shell, but will nevertheless live on forever.

Just as Saturn cast the punishment on Faust, the trees of Krakow rebelled against what they have judged to be a cruel decision. The trees were the avatars of the gods on earth, and they carried out the judgments of the gods, whether cruel or kind. As consequence for the tree’s revolt, Saturn took away their sight, voice, hearing and fiery power. Trees became dependent on the wind for hearing and speech, on water for sight, on fire for vengeance and on earth for food. These were terrible times and chaos reigned. Only Hanuman, the monkey-god of wind, roaming the skies in search of Orion, could unravel the mysteries behind this never-before-seen chaos and perhaps restore balance in heaven and on earth.

To read the poem “The trees of Krakow / Ode to the trees”

În română

Ascetul.

Un ascet se plimba pe poteca sa favorită, de pe muntele unde își află locuința, meditând la condiția umană. Dintr-o dată se înfățișă din cer, în fața să, Orion, care în periplul său furtunos printre stele, în carul furat de la Phaethon, îl zărise pe ascet și decisese să coboare la el, pentru a-i vorbi. Ascetul îl cunoștea demult pe Orion, pe alți titani și zei ai cerurilor, dar cu toate acestea, singura lui comunicare directă cu divinitățile, de până atunci, fusese numai cu Saturn. Orion, deci, se înfățișă în fața ascetului, incredibil de înalt, puternic, arzând de focul pasiunilor care îl mistuiau, și tunând, în vorbi:

„Ascetule, am a-ți încredința o misiune.“

„Ce poruncești, stăpâne?“, întrebă acesta.

„Există un om pe pământ, numit Paris. Îmbrobodit de vorbele lui Venus și de iluzia unei iubite din depărtări, va declanșa un război grozav, care va distruge multe vieți. Eu te trimit pe ține să îl ucizi pe Paris, pentru ca acesta să nu producă tragedia nedorită.“ Așa îi vorbi Orion ascetului, apoi se urcă în carul de foc și se înalță din nou la ceruri.

Bietul ascet se afla acum în fața unei dileme. Nu ucisese în viața lui, nici măcar un gând în acest sens nu îi trecuse prin minte. De fiecare dată când Saturn îi încredința o misiune era pentru salvarea unor vieți, iar nu pentru curmarea lor. Pe de altă parte, argumentul lui Orion avea mare însemnătate – dacă acest Paris nu murea, multe vieți ar fi fost distruse. Și mai apoi, Orion era o divinitate, iar unui ascet nu îi era permis să se împotrivească voinței unor zei sau titani, altfel ascetul însuși ar fi fost distrus.

Neștiind ce să facă, ascetul se duse într-o peșteră, și trezi zile și trei nopți nu mâncă, nu vorbi, nu bău nimic, meditând mereu la această problemă. Întunericul, foamea, setea demult nu îl mai chinuiau, căci ascetul obișnuia deseori să se retragă în acest fel, în peșteri, înaintea luării unei decizii importante.

După cele trei zile, decizia era luată. Nu îl putea ucide pe acel Paris. Nu îl cunoștea, nu știa dacă omul acela era bun sau rău, iar cel mai important lucru, Paris nu comisese încă nimic, deci nu putea fi judecat pentru o fapta pe care încă nu o săvârșise. Dar această decizie nu alunga problema rămasă, anume că poruncile venite din cer nu se încalcă. Ascetul luase asupra lui oricare pedeapsă avea să urmeze neascultarea să. Saturn era judecătorul suprem, poate acesta urma să îl înțeleagă, să îi dea dreptate și ascetul nu va fi pedepsit.

Povestea lui Paris o știm cu toțîi. Războiul s-a petrecut până la urmă, așa cum prezisese Orion. Atotștiutorul Saturn aflase deja totul, iar judecata sa aspră se pogorî asupra ascetului. Ascetul, în pofida faptului că Orion era la momentul acela un răzvrătit în cer, nu avea dreptul să îi sfideze porunca, pentru că pe pământ Orion era cel mai puternic dintre toți și stăpân. Saturn decise să îi șteargă amintirile ascetului, să îl trimită printre oameni, unde acesta avea să aibă o viață extrem de prolifică, să fie un medic celebru, care spre sfârșitul vieții să își dorească nemurirea, iar atunci să fie vizitat de un djin, pe nume Mefisto, care să îl ia pe Faust, fostul ascet, într-o călătorie infinită în timp și spațiu, de-a lungul căreia Faust să se simtă din ce în ce mai gol pe dinautru, până când nu va mai rămâne decât o scoică fără viață, dar care continuă să trăiască pentru totdeauna.

Tocmai atunci când Saturn aruncă pedeapsa asupra lui Faust, copacii din Cracovia se răzvrătiră împotriva aceste decizii pe care ei au judecat-o ca fiind crudă. Copacii erau avatarurile zeilor pe pământ și executau judecățile zeilor, fie ele crude sau blânde. Ca urmare, Saturn le luă văzul, vocea, auzul și puterire arzătoare. Copacii deveniră dependenți de vânt pentru auz și vorbit, de apă pentru văz, de foc pentru răzbunare și de pământ pentru hrană. Erau timpuri teribile și haosul domnea. Numai Hanuman, zeul-maimuță al vântului, cutreierând cerurile în căutarea lui Orion, putea dezlega misterele din spatele acestui haos nemaiîntâlnit până atunci și, poate, avea să readucă echilibrul în cer și pe pământ.

A se vedea poezia “Copacii din Cracovia / Odă Copacilor”.