Author: Iasmina Hornoiu

When you’re gone.

Posted on by Iasmina Hornoiu 

To the world, hungry and small, not knowing where they came from, 
what it means to be alive, 
that is how they stood, proud and confused. 
To the eye of a stranger, they were innocent, helpless creatures, waiting for rescue. 

When they played, they were alive, 
When they slept, they were alive, 
When they sang, they were alive, 
When they seeked, searches and explored, they were alive. 

Salvation came to them, unannounced, unrequested, unnecessary. 
They were taken, rescued, fed, comforted, protected. 
Were they alive then? 

When did they die? 

We may seek for answers to questions in our minds. 
A fact is a fact, after all. 
And sometimes there are no reasons, it just happened. 

Why the guilt, then? Why the pain? Why can't the good live, and the bad perrish? 

Such childish questions we ask ourselves sometimes. 
When we play, when we sleep, when we sing, when we expore,
When we are sad, when we are awake, when we are quiet, when we rest. 

We are alive. 
For now...

But when do we really die? 

And what does it take for us to stay alive? 

For protection, food, sleep, play, comfort and love are in vain. 
We are born, and then we die. 
That is how it is. 
It just happens.

În limba română.

Cand pleci. 

În lume, flămânzi și mici, fără să știe de unde vin, 
ce înseamnă a fi viu, 
stăteau colea, mândri și confuzi. 
În ochii străinului erau creaturi nevinovate, neajutorate, care așteptau să fie salvate. 

Când se jucau, erau vii, 
Când dormeau, erau vii, 
Când cântau, erau vii, 
Când căutau, explorau si priveau, erau vii. 

Mântuirea a venit la ei, neanunțată, nesolicitată, inutilă. 
Au fost primiți, salvați, hrăniți, mângâiați, protejați. 
Erau ei vii atunci? 

Când au murit? 

Putem căuta în mintea noastră răspunsuri la aceste întrebări. 
Dar un fapt este fapt. 
Și uneori nu sunt motive, pur și simplu s-a-ntâmplat. 

Atunci de ce vina? De ce durerea? De ce nu pot trăi cei buni și nu pier cei răi? 

Astfel de întrebări infantile ne punem uneori. 
Când ne jucăm, când dormim, când cântăm, când plângem,
când suntem triști, când suntem treji, când suntem liniștiți, când ne odihnim. 

Noi suntem vii. 
Acum...

Dar când murim cu adevărat? 

Și de ce avem nevoie pentru a rămâne în viață? 

Pentru că protecția, hrana, somnul, joaca, confortul și dragostea sunt inutile. 
Ne naștem și apoi murim. 
Pur și simplu așa stau lucrurile. 
Pur și simplu se întâmplă.

The Ascetic.

Posted on by Iasmina Hornoiu

An ascetic was walking along his favourite path, on the mountain where he lived, pondering the human condition. Suddenly there appeared from the sky before him Orion, who, on his tempestuous journey among the stars in the chariot stolen from Phaethon, had spotted the ascetic and decided to come down to speak to him.

The ascetic had long known Orion, the other titans and gods of the heavens, yet his only direct communication with the deities until then had been with Saturn alone. Orion, then, appeared before the ascetic, incredibly tall, strong, burning with the fire of passion that moved him, and thundering in speech:

“Ascetic, I have entrusted you with a mission.”

“What do you command, master?” he asked.

“There is a man on earth named Paris. Imbued with the words of Venus and the illusion of a lover far awah from himself, he will unleash a great war that will destroy many lives. I send you to kill Paris, so that he does not produce the undesired tragedy.”

Thus spoke Orion, then climbed back into the chariot of fire and soared into the heavens.

The poor ascetic was now faced with a dilemma. He had never killed in his life, not even such a thought had crossed his mind. Every time Saturn gave him a mission, it was to save lives, not to end them. On the other hand, Orion’s argument had great significance – if this Paris didn’t die, many lives would be destroyed. And besides, Orion was a deity, and an ascetic was not allowed to bend to the will of gods or titans, otherwise the ascetic himself would have been destroyed.

Not knowing what to do, the ascetic went into a cave, and for three days and three nights he laid awake, eating nothing, speaking nothing, drinking nothing, and pondering the matter over and over again. Darkness, hunger and thirst no longer tormented him, for the ascetic often used to withdraw in this way, in caves, before making an important decision.

After the three days, the decision was made. No, he could not kill that Paris. He didn’t know him, he didn’t know if the man was good or evil, and most importantly, Paris had not yet committed anything, so he couldn’t be trialed for something he hadn’t yet done. But this decision did not remove the remaining problem that the commandments from heaven are not to be broken. The ascetic had taken upon himself whatever punishment would follow his disobedience. Saturn was the supreme judge, perhaps he would understand him, give him justice and the ascetic would not be punished.

We all know the story of Paris. The war finally happened, just as Orion had predicted. The great Saturn had already found out everything, and his harsh judgement fell upon the ascetic. The ascetic, despite the fact that Orion was at that time a rebel in heaven, had no right to defy his command, for on earth Orion was the strongest of all and a master. Saturn decided to erase the ascetic’s memories, to send him among men, where he was to have an extremely prolific life, to be a famous physician, who at the end of his life would wish for immortality, and then be visited by a jinn named Mephisto, who will take Faust, the former ascetic, on an infinite journey through time and space, where Faust will feel more and more hollow on the inside, until he will be nothing but a lifeless shell, but will nevertheless live on forever.

Just as Saturn cast the punishment on Faust, the trees of Krakow rebelled against what they have judged to be a cruel decision. The trees were the avatars of the gods on earth, and they carried out the judgments of the gods, whether cruel or kind. As consequence for the tree’s revolt, Saturn took away their sight, voice, hearing and fiery power. Trees became dependent on the wind for hearing and speech, on water for sight, on fire for vengeance and on earth for food. These were terrible times and chaos reigned. Only Hanuman, the monkey-god of wind, roaming the skies in search of Orion, could unravel the mysteries behind this never-before-seen chaos and perhaps restore balance in heaven and on earth.

To read the poem “The trees of Krakow / Ode to the trees”

În română

Ascetul.

Un ascet se plimba pe poteca sa favorită, de pe muntele unde își află locuința, meditând la condiția umană. Dintr-o dată se înfățișă din cer, în fața să, Orion, care în periplul său furtunos printre stele, în carul furat de la Phaethon, îl zărise pe ascet și decisese să coboare la el, pentru a-i vorbi. Ascetul îl cunoștea demult pe Orion, pe alți titani și zei ai cerurilor, dar cu toate acestea, singura lui comunicare directă cu divinitățile, de până atunci, fusese numai cu Saturn. Orion, deci, se înfățișă în fața ascetului, incredibil de înalt, puternic, arzând de focul pasiunilor care îl mistuiau, și tunând, în vorbi:

„Ascetule, am a-ți încredința o misiune.“

„Ce poruncești, stăpâne?“, întrebă acesta.

„Există un om pe pământ, numit Paris. Îmbrobodit de vorbele lui Venus și de iluzia unei iubite din depărtări, va declanșa un război grozav, care va distruge multe vieți. Eu te trimit pe ține să îl ucizi pe Paris, pentru ca acesta să nu producă tragedia nedorită.“ Așa îi vorbi Orion ascetului, apoi se urcă în carul de foc și se înalță din nou la ceruri.

Bietul ascet se afla acum în fața unei dileme. Nu ucisese în viața lui, nici măcar un gând în acest sens nu îi trecuse prin minte. De fiecare dată când Saturn îi încredința o misiune era pentru salvarea unor vieți, iar nu pentru curmarea lor. Pe de altă parte, argumentul lui Orion avea mare însemnătate – dacă acest Paris nu murea, multe vieți ar fi fost distruse. Și mai apoi, Orion era o divinitate, iar unui ascet nu îi era permis să se împotrivească voinței unor zei sau titani, altfel ascetul însuși ar fi fost distrus.

Neștiind ce să facă, ascetul se duse într-o peșteră, și trezi zile și trei nopți nu mâncă, nu vorbi, nu bău nimic, meditând mereu la această problemă. Întunericul, foamea, setea demult nu îl mai chinuiau, căci ascetul obișnuia deseori să se retragă în acest fel, în peșteri, înaintea luării unei decizii importante.

După cele trei zile, decizia era luată. Nu îl putea ucide pe acel Paris. Nu îl cunoștea, nu știa dacă omul acela era bun sau rău, iar cel mai important lucru, Paris nu comisese încă nimic, deci nu putea fi judecat pentru o fapta pe care încă nu o săvârșise. Dar această decizie nu alunga problema rămasă, anume că poruncile venite din cer nu se încalcă. Ascetul luase asupra lui oricare pedeapsă avea să urmeze neascultarea să. Saturn era judecătorul suprem, poate acesta urma să îl înțeleagă, să îi dea dreptate și ascetul nu va fi pedepsit.

Povestea lui Paris o știm cu toțîi. Războiul s-a petrecut până la urmă, așa cum prezisese Orion. Atotștiutorul Saturn aflase deja totul, iar judecata sa aspră se pogorî asupra ascetului. Ascetul, în pofida faptului că Orion era la momentul acela un răzvrătit în cer, nu avea dreptul să îi sfideze porunca, pentru că pe pământ Orion era cel mai puternic dintre toți și stăpân. Saturn decise să îi șteargă amintirile ascetului, să îl trimită printre oameni, unde acesta avea să aibă o viață extrem de prolifică, să fie un medic celebru, care spre sfârșitul vieții să își dorească nemurirea, iar atunci să fie vizitat de un djin, pe nume Mefisto, care să îl ia pe Faust, fostul ascet, într-o călătorie infinită în timp și spațiu, de-a lungul căreia Faust să se simtă din ce în ce mai gol pe dinautru, până când nu va mai rămâne decât o scoică fără viață, dar care continuă să trăiască pentru totdeauna.

Tocmai atunci când Saturn aruncă pedeapsa asupra lui Faust, copacii din Cracovia se răzvrătiră împotriva aceste decizii pe care ei au judecat-o ca fiind crudă. Copacii erau avatarurile zeilor pe pământ și executau judecățile zeilor, fie ele crude sau blânde. Ca urmare, Saturn le luă văzul, vocea, auzul și puterire arzătoare. Copacii deveniră dependenți de vânt pentru auz și vorbit, de apă pentru văz, de foc pentru răzbunare și de pământ pentru hrană. Erau timpuri teribile și haosul domnea. Numai Hanuman, zeul-maimuță al vântului, cutreierând cerurile în căutarea lui Orion, putea dezlega misterele din spatele acestui haos nemaiîntâlnit până atunci și, poate, avea să readucă echilibrul în cer și pe pământ.

A se vedea poezia “Copacii din Cracovia / Odă Copacilor”.

The trees of Kraków

Posted on by Iasmina Hornoiu 

Tall and strong are the trees of Kraków. 
They stand before the people
to rule in silence.

And the wind whispers through their leaves. 
The wind is their voice. 
And the water flows through their hardened roots. 
The water is their eyes, 
to see what the light reflects in her. 
And the fire burns their branches. 
The fire spreads their rage, 
when the people tend to forget. 

So are the trees of Kraków kings over the people. 
The earth feeds them,
so are they grateful, too. 
For the trees once ate people, 
Had eyes to see, mouths to voice, 
and arms to carry their vengeance. 

Whatever happened long ago
to the trees of Kraków
it is long gone and in the past. 

With pride they rule, 
With the wind they speak. 
With the water they see, 
With the fire they burn. 

And in owe stand the people
before the trees of Kraków, 
their almighty, rightful masters, 
who will forever crush and protect
those who stand before them.

Walter and the Water

Posted on by Iasmina Hornoiu 

He is still, 
Deep inside his dark abyss.
He is mourning, 
like the water spring in the morning, 
longing for her mountain.

She is flowing, 
The dawn is her friend, 
and she is falling in a cascade, 
as He, the Mountain, sets her free. 

They are one, yet so distinct. 
Walter and the Water. 
They shall never meet. 
One is her hero, 
The other is his illusory lover. 
They flow together into the abyss, 
Yet they never meet. 

Oh, Mountain, bring them together,
Let them meet!
They do not yet know each other. 
The Hero and the Lover, 
Walter and the Water.

Über Nacht und Schwäche / On Night and Weakness

Posted on by Iasmina Hornoiu

English translation below.

Die Sonne erwachte mit einer Neugierde, die unheimlich war. Sie wollte wissen, was der Mond als nächstes über die menschliche Schwäche enthüllen würde.

Anstatt am Himmel zu erscheinen, beschloss die Sonne, seinem Sohn Phaethon seinen Wagen zu geben, obwohl sie wenig Vertrauen in die Fähigkeiten ihres Sohnes hatte, ihn richtig zu steuern. Dann ging sie direkt zu Moon, der sich gerade bettfertig machte. Sie fragte ihn besorgt, wie es dem menschlichen Schwächling gehe, und bat ihn, die Geschichten fortzusetzen, die er am Abend zuvor begonnen hatte. Der Mond willigte ein.

“Ich werde dir von einem anderen Mädchen erzählen, diesmal nicht so schön wie die, von denen ich dir gestern erzählt habe, aber genauso jung.”

“Ich höre zu”, antwortete die Sonne fasziniert.

“Die betreffende junge Dame hatte einen unbestimmten Namen. Es bedeutet <<Nacht>> in einer alten Sprache. Und du weißt sehr gut, dass die Nacht meine alte Freundin ist. Das ist wirklich es, was alles gerade mit Freundschaft zu tun hat”.

“Einen Moment”, unterbrach die Sonne, “aber welcher Name ist das? Und was für eine besondere Bedeutung!”

“Der Name ist jetzt nicht wichtig. Aber weißt du, dass er auch mit Wein zu tun hat, in der gleichen alten Sprache. Der Gott des Weines, Dionysos, konnte dieses Mädchen nicht leiden. Und das aus gutem Grund. Wir wissen aber nicht, warum, kein Mann liebte diese junge Frau. Sie hingegen, die noch so jung war und am Anfang ihres Lebens stand, war immer auf der Suche nach einem Lebenspartner. Da es ihr schwer fiel, den Auserwählten zu finden, verlor sie sich in sinnlosen Affären, die ihr mehr Schmerz und Ärger einbrachten als das, was sie wirklich suchte – Liebe.”

“Eines Tages erfährt sie, dass eine Bekannte ihren Liebhaber verlassen hat und gleich darauf mit einem anderen zusammen ist. In diesem Moment beschloss sie, wie das Mädchen, von dem ich dir gestern erzählt habe, alle Verbindungen zu dieser Bekanntschaft abzubrechen, ohne ein Wort.”

“Gut…”, sagte die Sonne überrascht. “Und was hat diese Geschichte, die mit Verlaub gesagt, aber nichtssagend ist, mit Schwäche zu tun?”

“Dieses Mädchen kannte die Wahrheit nicht und wollte sie auch nicht herausfinden. Da sie besonders oberflächlich war, versteckte sie sich in ihren Liebesaffären und versuchte zu vergessen, was sie gehört hatte, ohne zu merken, dass sie in Wirklichkeit vor sich selbst davonlief. Weglaufen, Angst vor der Wahrheit, Unwissenheit, all das ist Teil der menschlichen Schwäche”, sagte der Mond, beendete ihre Geschichte und ging schließlich zu schlafen.

English translation

About Night and Weakness.

The sun awoke with a curiosity that was uncanny. He wanted to know what the Moon would reveal next about human weakness.

Instead of appearing in the sky, the Sun decided to give his son, Phaethon, his chariot, although he had little confidence that his son could handle it properly. Then he went straight to the Moon, who was just getting ready for bed. He asked her curiously about the human weakness, begging her to continue the stories she had begun the night before. The Moon consented.

“I’ll tell you about another girl, this time, not as beautiful as the ones I told you about yesterday, but just as young.”

“I’m listening,” replied the Sun, intrigued.

“The young lady in question had a desultory name. It means <<night>> in an old language. And you know very well that the Night is my dear friend. And it is friendship that this is all about.”

“Just a moment,” interrupted the Sun, “but what name is that? And what a special meaning!”

“The name is not important now. But know that it also has to do with wine, in the same old language. Just that the god of wine, Dionysus, could not suffer this girl. And for good reason. Moreover, we cannot know why, but no man loved this young woman. She, on the other hand, being so young and at the beginning of her life, was always looking for a life partner. Finding it hard to find her chosen one, she lost herself in meaningless affairs, which brought her more pain and trouble than what she really was looking for – love.”

“One day she learned that an acquaintance of hers had left her lover and immediately afterwards had hooked up with another. At that moment she decided, like the girl I told you about yesterday, to break all ties with this acquaintance, without a word.”

“Good…” said the Sun with much surprise. “And how is this story, begging your pardon, but meaningless, connected with weakness?”

“This girl did not know the truth, nor did she care to find out. Being particularly shallow, she hid in her love affairs, trying to forget what she had heard, not realizing that, in reality, she was running away from herself. Running away, fear of the truth, ignorance, all these are part of human weakness,” the Moon said, ending her story, and then she finally went to bed.

Der Mond und die Sonne. Über Liebe und Schwäche / The Moon and the Sun. On Love and Weakness

Posted on by Iasmina Hornoiu

English translation below.

An einem Nachmittag im Mai, als die Sonne am Horizont stand und sich zum Schlafengehen bereit machte, dachte sie, dass sie vor dem Schlafengehen mit ihrer Bruder, dem Mond, über die Ereignisse des Vortages sprechen würde.

Er hatte von Hyperion (dem Morgenstern) erfahren, dass es irgendwo auf der Erde einen Streit zwischen einigen Menschen gegeben hatte, und da der Konflikt groß war, hatten einige sogar ihr Leben verloren.

Die Sonne verstand weder die Ursache des Konflikts noch die scheinbar absurden Folgen. Also ging er zum Mond, der gerade aufgewacht war und seine morgendliche Etikette ablegte.

“Was hältst du von dieser Geschichte, die Hyperion uns neulich erzählt hat?”, fragte die Sonne den Mond.

“Ich für meinen Teil verstehe nicht wirklich, worüber diese Leute gestritten haben…”, antwortete er, aufrichtig daran interessiert, das Gespräch fortzusetzen.

“Ich glaube, es hat etwas mit Liebe zu tun. Wie Isolde und Tristan oder Romeo und Julia”, vermutete die Sonne.

“Ja … das könnte sein. Aber ich habe von Hyperion verstanden, dass es auch etwas mit menschlicher Schwäche zu tun hat.”

“Wie das?”, fragte die Sonne.

Der Mond erzählte ihr weitere Geschichten, die er vom Morgenstern gehört hatte und die offenbar die schwache Natur des Menschen offenbarten.

Er begann damit, dass er der Sonne von einer schönen jungen Frau erzählte, die zunächst von einem sogenannte Dr. Faust und später von Narziss selbst verlassen wurde, die aber trotz ihres jungen Alters die Kraft hatte, ihren eigenen Weg zu gehen, ohne den beiden Männern gegenüber nachtragend zu sein.

“Und hier scheint die Stärke des Mannes”, fügt der Mond hinzu.

Dann folgten über mehrere Tage hinweg eine Reihe von Geschichten, die das Gegenteil der ersten beleuchteten, nämlich wie ein Mann sich in Zeiten der Not als schwach erweisen kann.

Der Mond erzählte der Sonne von einem anderen jungen Mädchen, das genauso hübsch war wie das vorherige, das in der Vergangenheit unter falschen Freunden gelitten hatte. Diese Freunde hatten sie ohne ein Wort vor einer gemeinsamen Reise verlassen, weil die junge Frau eine Liebesaffäre mit einem Jungen hatte.

Das Mädchen hatte den Vorfall damals einer Freundin erzählt. Kurze Zeit später erlebte die Freundin eine ähnliche Geschichte. Anstatt für sie da zu sein, offen mit ihr zu reden oder sie zu fragen, wie es wirklich war, ließ das Mädchen seine Freundin wortlos im Stich, so wie sie es zuvor getan hatte.

“Und wie zeigt sich die Schwäche dieses Mädchens in der Geschichte?” fragte die Sonne.

Der weise Mond antwortete: “Indem sie die Lektion, die ihr das Leben in der Vergangenheit erteilt hat, nicht gelernt hat, und dann nicht den Mut und die Kraft hatte, ihrer Freundin in der Zeit der Not beizustehen.”

“Hmm… ich verstehe immer noch nicht die ganze Sache mit der Schwäche. Und vor allem, was hat das mit der Galle zu tun, von der Hyperion uns erzählt hat?”, sagte die Sonne.

“Sei geduldig, meine Liebe, denn ich werde es dir sagen. Aber bei all dem Gerede ist es schon Zeit für dich, ins Bett zu gehen, und ich werde gleich für die Menschen leuchten”, antwortete der Mond lieblich.

English translation.

The Moon and the Sun. On Love and Weakness.

One afternoon in May, the Sun was sitting on the horizon and, getting ready for bed, he thought that, before going to sleep, he would talk to his sister, the Moon, about what had happened the day before.

He had learned from Hyperion (the Morning Star) that somewhere on Earth there had been a quarrel between some people, and the conflict being great, some had even lost their lives.

The Sun did not understand either the cause of the conflict or the apparently absurd consequences. So he went to the Moon, which had just woken up and was doing her morning etiquette.

“What do you think of this story Hyperion told us about the other day?” asked the Sun to the Moon.

“I, for one, don’t really understand what those people were arguing about…” she replied, genuinely interested in continuing the conversation.

“I think it has something to do with love. Like Isolde and Tristan or Romeo and Juliet,” the Sun guessed.

“Yeah…it could be. But I understood from Hyperion that there would also be something about human weakness.”

“How so?” the Sun asked.

The Moon told him other stories she had heard from the Morning Star, which apparently revealed the weak nature of man.

She began by telling the Sun about a beautiful young woman, first deserted by a certain Dr. Faust, and later by Narcissus himself, but who had the strength, despite her young age, to go her own way, without resentment towards either man.

“And here you see the strength of the man,” the Moon adds.

Then followed, over several days, a series of stories that highlighted the opposite of the first, namely, how a man can prove weak in times of hardship.

The Moon told the Sun about another young girl, just as pretty as the one before, who had suffered in the past from false friends. Those friends, without a word, had abandoned her before a trip they were to make together, because of a love affair between the young woman and a boy.

At the time, the girl had painfully recounted the incident to a friend. Shortly afterwards, the friend went through a similar story.

Instead of being there for her, talking to her openly or asking her how things really were, the girl chose to abandon her friend without a word, just as she had done before.

“And how does the weakness of this girl in the story reveal itself?” asked the Sun.

The wise Moon replied, “By not learning the lesson life had taught her in the past, and then by not having the courage and strength to stand by her friend in her time of need.”

“Hmm…I still don’t get the whole weakness thing. And, more importantly, what does that have to do with the gall Hyperion told us about?” said the Sun.

“Patience, my dear, for I will tell you. But with all this chatter it is already time for you to go to bed, and I am about to shine for the people,” replied the Moon sweetly.

Parfum de Narcis / Narcissus’ Perfume

Posted on by Iasmina Hornoiu

English translation below


Cu toate că e dificil a descrie mirosul unui parfum, oricine își poate imagina cu destulă ușurință că o combinație de iasomie și paciuli îți induce o stare de bine și te îndeamnă la dragoste.

Deși nu studiase niciodată arta parfumurilor, Narcis intuia cât de puternic este amestecul de iasomie și paciuli, mai ales atunci cât pleca la vreo întâlnire amoroasă, prin vreun bar, vreo cafenea sau pur și simplu, noapte, prin oraș. Se străduia mereu să arate elegant, atrăgător și, cel mai important, să miroase cum nu se poate mai bine, pentru a cuceri inimile tinerelor din orășel. Narcis, deși student ambițios și talentat, la Arhitectură, și om sociabil prin natura sa, trăia pentru un singur lucru. Dragostea.

Pentru Narcis, dragostea era la fel de importantă ca aerul pe care îl respira și ca apa pe care o bea, atunci când îi era teribil de sete. Trăia fiecare clipă de parcă toate femeile îl iubeau, ceea ce nu era prea departe de adevăr, pentru că Narcis era frumos, inteligent, cuceritor și cu multe talente în domeniul artistic. Avea un mod deosebit de a vorbi cu oamenii de toate felurile, era îndrăzneț, câteodată chiar impertinent, și era capabil să abordeze orice subiect, cu îndrăzneala omului care știe exact despre ce vorbește.

Dar Narcis era nefericit. Și asta din cauza unui blestem ce plana asupra sa, de câțiva ani încoace. Avusese ghinionul să o cunoască pe Margareta, o fată de douăzeci și doi de ani, frumoasă, inteligentă și, aparent, bună la suflet, care la momentul acela nu avea casă proprie și locuia pe la prieteni. Îi oferise cazare, gândindu-se că, desigur, ea îi va plăti așa cum își dorea el de la toate femeile atrăgătoare, iar ea acceptase, bucuroasă.

Avuseseră o relație frumoasă, care durase câteva luni, dar care se sfârșise brusc și trist pentru Margareta. Ea căuta dragoste, însă el nu o iubea. Îl implorase să încerce să o iubească, măcar să mai aștepte câteva luni, poate, poate ea va reuși să deștepte în Narcis sentimente nemaiîntâlnite de el până atunci. Dar Narcis refuzase. În plus, se cam plictisise de ea și căuta acum să fie iarăși liber și era dornic de noi aventuri superficiale.

După despărțire, Margareta mai locuise la Narcis o perioadă scurtă, apoi, fără niciun cuvânt, dispăruse în ceață. Narcis nu o căutase și își urmase traseul boem de amorez. Continuase să poarte amestecul de iasomie și paciuli în fiecare seară și fusese fericit. Până când ceva neașteptat se întâmplă.

Într-o zi de duminică, însorită și liniștită, Narcis ședea undeva la umbra unui copac, pe marginea râului care traversa orășelul. La un moment dat, o pală de vânt îi suflă prin păr, iar el simți mirosul de iasomie și paciuli, puternic și învăluitor. Ca prin vrajă, Narcis se îndrăgosti de acel miros, de vânt și de cel al cărui miros îl simțea. Dar cum putea el avea vântul, cum putea atinge acel parfum deosebit și, mai cu seamă, cum putea Narcis fi cu el însuși?

Îi dispăru pofta de viață, nu mai căută relații trecătoare și se refugie în sine însuși. De disperare, încercă chiar de câteva ori să își curme viața, însă de fiecare dată fu opri de aceeași dragoste puternică pe care și-o purta sieși.

Astăzi, Narcis poate că cutreieră pământul în căutarea unei dragoste la fel de puternice, care să o înlocuiască pe cea cu care a fost blestemat să o aibă pentru el însuși sau poate că locuiește în continuare în acel orășel, unde cândva studiase Arhitectura. Dar cert este că acum din el nu a mai rămas decât umbra celui de altădată.

English translation

Narcissus‘ perfume

Although it is difficult to describe the smell of a perfume, anyone can quite easily imagine that a combination of jasmine and pachouli induces a good mood and urges you to love.

Although he had never studied the art of perfumery, Narcissus knew how powerful the mixture of jasmine and pachouli was, especially when he was out on a date, in a bar, in a café or simply in town at night. He always tried to look elegant, attractive and, most importantly, to smell as good as he could, to win the hearts of the young women of the small town. Narcissus, though an ambitious and talented architecture student and a sociable man by nature, lived for one thing. Love.

For Narcissus, love was as important as the air he breathed and the water he drank when he was terribly thirsty. He lived every moment as if all women loved him, which was not far from the truth, because Narcissus was beautiful, intelligent, charming, and artistically gifted. He had a way of talking to people of all kinds, he was bold, sometimes even impertinent, and he was able to tackle any subject with the boldness of a man who knew exactly what he was talking about.

But Narcissus was unhappy. And that was because of a curse that had been hanging over him for years. He had had the misfortune to meet Margaret, a girl of twenty-two, beautiful, intelligent, and apparently kind-hearted, who at the time had no home of her own and lived with friends. He had offered her accommodation, thinking that she would, of course, pay him as he wanted of all attractive women, and she had gladly accepted.

They had had a beautiful relationship, which had lasted a few months, but it had ended abruptly and sadly for Margaret. She was looking for love, but he did not love her. She begged him to try to love her, at least to wait a few more months, perhaps she would manage to awaken in Narcissus feelings he had never known before. But Narcissus refused. Besides, he had grown bored of her and was now looking for freedom again and was eager for new superficial adventures.

After the break-up, Margaret stayed with Narcissus for a short while, then, without a word, disappeared into nothingness. Narcissus did not look for her and pursued his bohemian lover’s way. He continued to wear the jasmine and patchouli mixture every evening and was happy. Until something unexpected happened.

On a sunny, quiet Sunday, Narcissus was sitting somewhere in the shade of a tree by the river that ran through the small town. At one point, a gust of wind blew through his hair, and he smelled the scent of jasmine and patchouli, strong and overpowering. As if by magic, Narcissus fell in love with that smell, with the wind, and with the man whose scent he could smell. But how could he have the wind, how could he touch that wonderful scent, and, above all, how could Narcissus be with himself?

His lust for life vanished, he stopped looking for fleeting relationships and took refuge in himself. In desperation, he even tried on several occasions to end his life, but each time he was stopped by the same strong love he had for himself.

Today, Narcissus may be wandering the earth in search of an equally strong love to replace the one he was cursed to have for himself, or perhaps he still lives in that small town where he once studied architecture. But what is certain is that now there is nothing left of him but a shadow of his former self.

În așteptare…

Posted on by Iasmina Hornoiu

Se temea de întuneric, dar în același timp nu putea dormi decât cu un acoperământ deasupra capului, care ascundea lumina.

Află într-o zi că urmează a face o călătorie undeva, deși nu știa încă dacă avea să fie departe sau nu. Nu se prea pregăti, că nici nu era timp. Călătorea, de obicei, simplu, plansându-se voit – nevoit în cabine mici, întunecate, însă cu oarecare design retro, pentru a putea dormi la nevoie, dar ca să nici nu se plictisească arunci când somnul nu venea.

În sala de așteptare de la gară era frig, venise multă lume și se vorbea cam tare. Era oarecare agitație, iar el nu știa de ce. Era, oare, asta important…? “Hmm…”

I se făcu brusc foame. Erau, din fericire, câteva semințe de ronțăit și cam atât. Crezuse că avea să observe călătorii, însă decise în ultima clipă să se culce. “Când mai vine timpul plecării, odată?!”, se întreba el, în timp ce se cufunda în somn.

În lumea lui, timpul nu avea valoare, ci doar spațiile largi. Dar, în calitate de papagal peruș, el știa să aibă răbdare să înțeleagă cum merg lucrurile și în celelalte lumi și, de asemenea, să aștepte. “Va veni și timpul plecării, cât de curând”, își spunea el, ațipind ușor.

English translation

Waiting…A parrot’s short story.

He was afraid of the dark, but at the same time he could only sleep with a covering over his head that hid the light.

One day he learned that he was going to take a trip somewhere, although he didn’t know yet whether it would be far or not. He didn’t really prepare, because there wasn’t any time. He usually travelled simply, deliberately or not forced into small, dark, but somewhat retro-designed cabins so that he could sleep when needed, but also so that he wouldn’t get bored when sleep didn’t come.

It was cold in the waiting room at the train station, a lot of people had come in and it was a bit loud. There was some commotion, and he did not know why. “Was that so important…?” “Hmm…” He suddenly felt hungry. There were, thankfully, a few seeds to munch on and that was about it.

He thought he was going to observe the travelers, but decided at the last minute to go to sleep. “When will it be time to go?” he wondered as he drifted off to sleep.

In his world, time had no value, only wide open spaces. But as a Peruvian parrot, he knew how to be patient in order to understand the inner workings of the things in other worlds, and also to wait. “Soon enough it will be time to go,” he told himself, dozing lightly.

Despre slăbiciune. Margareta

Posted on by Iasmina Hornoiu

“De ce”, se întreba Margareta, “de ce mi-a făcut tocmai mie așa ceva?” Nu mai avea demult bani, lucruri proprii și nici măcar casă. Vânduse tot pentru a supraviețui și locuia acum la o prietenă, undeva la marginea orașului. Dar nu de aceea era ea tristă. Suferea amar la gândul că Doctorul dispăruse fără urmă. O abandonase!

Cu cinci ani în urmă, de Sânziene, Margareta îl văzuse pentru prima dată pe Doctor – un bărbat tăcut, care ședea stingher pe o blană de lemn, privind la ea cum dansa în hora satului. O intrigase căutătura lui bizară și felul intens în care se uita la ea. Era clar străin și, pe deasupra, om de la oraș.

Nu făcuse niciun gest de a se apropia de ea. La sfârșitul horei, Margareta se așezase lângă el, cu îndrăzneala un pic grosolană a fetelor de șaisprezece ani, și-l întrebase direct de unde vine. “De pe meleaguri îndepărtate”, fusese răspunsul lui, cu oarecare apăsare în glas. Apoi, ceea ce Margaretei i se păruse de-a dreptul ciudat, omul se uită spre stânga, unde ea nu văzu pe nimeni, și făcu un semn cu ochiul în direcția aceea. Mai târziu, Margareta va afla cine stătea în stânga Doctorului.

După schimbul de cuvinte și semnul bizar cu ochiul, bărbatul se întorsese către ea, complet schimbat. Părea sigur de sine, aproape arogant, vocea îi era mai groasă și, Margareta gândea, arăta chiar mult mai tânăr. “Ce stranii sunt orășenii!”, își spusese. Cu toate că fata deja își dădea seama că nu faptul de a fi de la oraș îl separa pe acest bărbat de restul oamenilor pe care ea îi cunoștea. “Cum te numești?”, o întrebase el. “Numele meu e Margareta. Iar al dumneavoastră?” Bărbatul se uitase la ea cu o oarecare blândețe, preț de o clipă, apoi, pe un ton arogant, îi comunicase: “Eu sunt Heinrich Faust. Dar tu îmi vei spune Doctor Faust sau Faust.” Margareta nu îi respectase niciodată această regulă, numindu-l mereu, simplu, “Doctorul”.

Cu Doctorul, Margareta văzuse lumea. Călătorise, cunoscuse oameni de tot soiul, mâncase bucate și purtase haine de boieroaică și, deși nimeni nu o crede acum, când le povestește, văzuse chiar locuri din timpuri demult apuse, precum orașe din Grecia Antică. Fusese ea, oare, cu adevărat fericită? Asta nu se poate ști. Dar cu siguranță, belelele și nefericirea începuseră cu Diavolul.

Trecând odată printr-un sat, Doctorul se oprise dintr-o dată și îi spusese că trebuie să poposească acolo o scurtă perioadă. Când ea îl întrebase de ce, el îi răspunsese: “A venit timpul să îmi cunoști dușmanul și prietenul cel mai bun.” Se dădu apoi la o parte și Margareta văzu pentru prima dată un bărbat înalt, subțire, cu o gură frumoasă, dar strâmbată de un zâmbet care ei îi dădu fiori. “Acesta e Mefisto. E Diavolul în persoană.” Mefisto îi oferi mâna politicos, iar Margareta simțise impulsul de a o săruta, dar Faust o opri. “Mi-a oferit viață veșnică, faimă și putere, dar cu prețul de a-i urma dorințele bolnăvicioase oriunde mă poartă el.” Apoi continuase: “Iar acum vrea să-și bată joc de oamenii din satul ăsta, pentru că e de părere că ființa umană e slabă și capabilă de orice compromis, în schimbul plăcerilor sau al salvării propriei pieli.” Margareta era uimită și, în același timp, speriată.

Se îndreptaseră apoi către o casă pricăjită, în fața căreia ședea, pe prispă, o bătrână. “Cerem adăpost pentru două nopți”, zisese Doctorul. Bătrâna le oferise camera cea mai bună, unde se afla și o sobă, le pusese mâncare pe masă și le spusese că a doua zi, fiind Sânzienele, urma să fie sărbătoare, astfel încât ei se vor putea distra și îi vor cunoaște și pe săteni. Ce urmase apoi fu una dintre cele mai cumplite zile de care își va aminti mai târziu Margareta.

În dimineața respectivă, pe Margareta o treziseră razele soarelui și, după micul dejun, se dusese cu Doctorul la horă. Lume multă și veselie, nevoie mare! Dansase, cunoscuse mulți tineri care, la fel ca ea, odinioară, își doreau să plece din sat către o viață mai bună și mai palpitantă, și, în sfârșit, obosită, se așeză la o masă, unde îl zări pe Doctor vorbind cu niște bătrâni din sat. Uitase complet de el. Dar acum, fiind alături de Doctor, fu atentă la conversația dintre el și comeseni. Îl auzi pomeninind despre o anume sumă mare de bani și despre o propunere nemaiântâlnită – Faust le oferea sătenilor o groază de bani, în schimbul uciderii bătrânei la care ei poposiseră cu o noapte în urmă!

Margareta și acum suspină când își amintește întâmplarea. De ce, oare, nu intervenise atunci când vreo zece săteni, bărbați în toată firea, o luaseră pe sus pe bătrână, în noaptea de Zânziene, și o duseseră la marginea pădurii, dându-i apoi foc (potrivit instrucțiunilor precise ale Doctorului)? Nici ea nu știa răspunsul. Poate frică, poate o anume lehamite – Doctorul nu mai propusese moartea unui om, sub ochii ei, până atunci; în schimb, prea apucaseră să se întâmple atâtea altele, încât ea nu mai avea puterea să se lupte cu inevitabilul.

După un an, doi (nici ea nu mai știa cât trecuse de atunci), tot în ziua fatidică de Sânziene, Margareta se trezise în patul gol. Doctorul nu mai era. Pe deasupra, îi luase toate bunurile scumpe, lăsându-i numai un carnețel cu însemnări proprii, o salbă de aur, care îi aparținuse bătrânei moarte, si câteva zdrențe, pe care Margareta reușise mai târziu să le vândă la un preț mic, pentru a-și asigura de-ale gurii.

Dar Margareta nu era săracă. Trăise mai mult decât alții într-o viață întreagă, deși avea numai douăzeci și unu de ani, îl cunoscuse pe Diavol și trăise cu un doctor neumuritor.

Poveste inspirată de viață, dar și de:

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov

3. “Vizita”, Friedrich Dürrenmatt

4. “Diavolul și domnișoara Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

English translation

On weakness. Margaret

“Why,” Margaret wondered, “why did he do this to me?” She had long since lost her money, all her possessions and even her home. She had sold everything to survive, so she was now living with a friend somewhere on the outskirts of town. But that wasn’t why she was sad. She suffered bitterly at the thought that the Doctor had disappeared without a trace. He had abandoned her!

Five years ago, on Midsummer’s Day, Margaret had seen the Doctor for the first time – a silent man, sitting awkwardly on a wooden stool, watching her dance in the village hora. She was intrigued by his bizarre bearing and the intense way he looked at her. He was clearly a stranger, and a city man, too.

He had made no gesture to approach her. At the end of the evening, Margaret sat down next to him, with the slightly rude audacity of sixteen-year-old girls, and asked him directly where he was from. “From far away lands,” was his reply, with some distress in his voice. Then, which struck Margaret as downright odd, the man looked to his left, where she saw no one, and winked in that direction. Later, Margaret would find out who was standing to the Doctor’s left.

After the exchange of words and the bizarre wink, the man turned to her, completely changed. He seemed confident, almost arrogant, his voice was thicker and, Margaret thought, he even looked much younger. “How strange the city people are!” she thought to herself. Although the girl could already tell that being from the city was, in fact, not what separated this man from the rest of the people she knew. “What’s your name?” he asked her. “My name is Margaret. And yours?” The man looked at her somewhat mildly for a moment, then, in an arrogant tone, informed her, “I am Heinrich Faust. But you will call me Doctor Faust or Faust.” Margaret had never respected this rule, always calling him, simply, “The Doctor.”

With the Doctor, Margaret had seen the world. She had travelled, met people of all kinds, eaten food and worn clothes like any other aristocratic woman and, although no one believes her now when she tells the story, she had even seen places from times long gone, like cities in ancient Greece. Had she really been happy? That is not known. But surely, trouble and unhappiness began with the Devil.

Passing through a village once, the Doctor had suddenly stopped and told her that they had to remain there for a while. When she asked him why, he replied, “The time has come for you to meet my enemy and best friend.” He then stepped aside and Margaret saw for the first time a tall, thin man with a beautiful mouth, but a smile that gave her the creeps. “This is Mephisto. He is the Devil himself”. Mephisto offered her his hand politely, and Margaret felt the urge to kiss it, but Faust stopped her. “He has given me eternal life, fame and power, but at the price of following his sickly desires wherever he takes me.” Then he continued, “And now he wants to mock the people of this village, because he believes that human beings are weak and capable of any compromise, in exchange for pleasure or saving their own skins.” Margaret was amazed and, at the same time, frightened.

They then headed towards a shabby house, in front of which an old woman was sitting on the porch. “We’re asking for shelter for two nights,” said the Doctor. The old woman had offered them the best room with a stove, put food on the table and told them that the next day, being Midsummer, would be a feast, so they could have fun and meet the villagers. What followed was one of the worst days Margaret would later remember.

That morning, she had woken in the sunshine and, after breakfast, had gone with the Doctor to the feast. Lots of people and plenty of merriment! She had danced, she had met many young people who, like her once, were longing to leave the village for a better and more exciting life, and finally, tired, she sat down at a table, where she saw the Doctor talking to some of the village elders. She had completely forgotten about him. But now, being beside him, she paid attention to the conversation between the Doctor and his messmates. She heard him mention a certain large sum of money and an unheard-of proposition – Faust was offering the villagers a lot of money in exchange for killing the old woman in whose home they were staying at!

Margaret still sobs when she remembers the event. Why had she not intervened when ten or so villagers, all grown men, had picked up the old woman on Midsummer night and carried her to the edge of the forest, then set her on fire (following the Doctor’s precise instructions)? Even she didn’t know the answer. Perhaps fear, perhaps a certain weariness – the Doctor had never before proposed the death of a human before her eyes; instead, so much had already happened that she no longer had the strength to fight the inevitable.

A year or two later (she didn’t know how much time had passed since then) on that fateful Midsummer’s Day, Margaret woke up in her empty bed. The Doctor was gone. On top of that, he had taken away all her expensive possessions, leaving her only a notebook with his own notes, a gold salver, which had belonged to the dead old woman, and a few rags, which Margaret had managed to sell at a small price, to secure some food.

But Margaret was not poor. She had lived more than most people had in a lifetime, though she was only twenty-one, had met the Devil and for a while had lived with an immortal doctor.

Story inspired by life, as well as :

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “The Master and Margarita”, Mikhail Bulgakov

3. “The Visit”, Friedrich Dürrenmatt

4. “The Devil and Miss Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

Despre slăbiciune. Povestea lui Orion.

Posted on by Iasmina Hornoiu

În apus de soare adânc, Orion se plimba pe cer, în carul furat de la Phaethon. Era fericit în bătaia vântului serii și în acel moment nu se gândea la nimic.

Fugea, în același timp, de Maestrul său, Saturn, pentru că de-acum se considera capabil să-și ia viața în propriile mâini și nu mai voia să aibă un stăpân peste deciziile sale, peste gândurile-i tumultuoase și peste haosul pe care căutase mereu să îl provoace.

Ce-i făcuse lui Phaethon era o nimica toată pe lângă ce plănuia, în isteria lui, Orion. Desigur, Phaethon avea să sufere mult când Phoebus, tatăl lui, va afla că nu mai e în posesia carului pe care, cu prea puțină tragere de inimă, i-l încredințase. Dar Phoebus era, până la urmă, ușor de păcălit și iertător. Doar îl iertase pe Hermes de năzbâtia lui și, pe deasupra, îi mai dăruise și lira sa. “Ce nătăfleț, Phoebus!”, gândea mândrul Orion.

Planul lui Orion era sa cucerească lumea pământeană și pe urmă s-o distrugă, ca să îi dea peste nas lui Saturn, să îi plătească cu vârf și îndesat pentru umilințele pe care le îndurase când Maestrul lui îi dădea plictisitoare lecții de morală sau îl împiedica să facă năsărâmbe. Acum, Orion avea controlul absolut. Avea să facă ce voia El!

Tare plictisit era Orion…Și, în adâncul sufletului, se simțea decepționat. Niciunul din zeii cerurilor nu se dovedise în stare să îl înfrunte pe El. Mai puțin Saturn, desigur, dar acesta era bătrân încă de la începutul timpului și de la facerea lumii pământene și, gândea Orion, deja cam senil. Și plictisitor de nu se poate!

Acum, însă, Orion nu se gândea la nimic. Se bucura de vântul care îi sufla în plete, de noaptea care se lăsa, pentru că, în sfârșit, Phoebus se dusese la culcare, și de certitudinea că avea să facă fapte grozave.

Vântul, în timpul acesta, îl urma pe Orion peste tot pe unde zbura cu carul furat. Orion nu vorbise niciodată cu vântul, pentru că nu îl înțelegea. Era și el un zeu, dar un zeu străin și, pe deasupra, cam ciudat. Știa numai că se numește Hanuman și că vine din Orient. Dar, cumva, acest zeu bizar reușise să ajungă în cerurile lui Saturn și ale lui Phoebus, fusese primit și lăsat în voia lui, chiar dacă, ceea ce Orion nu putea pricepe, Hanuman nu era tot timpul blând și de multe ori făcea ravagii. Mai mult, vântul era iubit de oameni, căci împrăștia norii, făcându-i loc soarelui să strălucească, dar totodată se și temeau de el. Acest lucru îl intrigase mereu pe Orion. Însă acum era prea ocupat cu planurile sale pentru a-i mai păsa de vânt.

Pe limba lui străină, vântul ba îi striga, ba îi șoptea lui Orion tot felul de povețe. Dar el nu le auzea sau nu le înțelegea.

În noaptea neagră, Saturn privea la Orion cum zboară fulgerător pe cer și se întreba cum ar putea El, Marele Maestru, să îi atingă din nou sufletul, să îl facă să înțeleagă povețele Sale și să îl ia din nou sub aripa Lui ocrotitoare. Pentru prima dată, de la Hermes încoace, Saturn se temea. Îl înfricoșa gândul că Orion este pierdut pe vecie și că va deveni, într-adevăr, o forță distrugătoare și împotriva legilor Universului. Îl trimisese pe Hermes, cu sandalele lui înaripate, să încerce să îl prindă și să vorbească cu el. Însă, spre dezamăgirea și, întrucâtva, conform așteptărilor lui Saturn, Hermes se plictisise repede și abandonase urmărirea.

Hanuman rămăsese singura speranță a lui Saturn. Era destul de puternic, inteligent și cu suficientă experiență pentru a reuși să îl convingă pe Orion să se întoarcă la Saturn și la adevăratul lui destin. Dar era, oare, Orion îndeajuns de puternic ca să îl asculte pe vânt? La acestea medita Saturn, în timp ce Orion zbura nebunește pe cer, iar Hanuman venea în urma lui.

English translation

On weakness. The story of Orion.

In the deep sunset, Orion was riding across the skies in a chariot stolen from Phaethon. He was happy in the evening breeze, and at that moment he thought of nothing.

At the same time, he was running away from his Master, Saturn, because he now considered himself capable of taking his life into his own hands and no longer wanted to have a master over his decisions, his tumultuous thoughts and the chaos he had always attempted to create.

What he had done to Phaethon was nothing compared to what Orion was planning in his hysteria. Of course, Phaethon would suffer greatly once Phoebus, his father, would find out that he was no longer in possession of the chariot Phoebus had reluctantly entrusted to him. But Phoebus was, after all, easily fooled and forgiving. He had forgiven Hermes for his mischief and, on top of that, had gifted him his lyre. “What a ninny, Phoebus!” thought the proud Orion.

Orion’s plans were to conquer the earthly world and then destroy it, and most importantly, to get in Saturn’s face, to pay him back in full for all the humiliations he had endured, such as, when Saturn gave him boring lessons or prevented him from doing something stupid. Now Orion was in absolute control. He was going to do what He wanted only.

Orion was indeed so very bored…And deep down, he was disappointed. None of the gods of the heavens had proven themselves able to face him. Except Saturn, of course, but He had been old since the beginning of time and the making of the earthly world, and, Orion thought, already a little senile, to say the least. And boring beyond belief!

Now, however, Orion thought nothing of it. He enjoyed the wind blowing in his hair, the night that was falling, because Phoebus had finally gone to bed, and the certainty that He was going to do great things.

The wind, meanwhile, followed Orion wherever he flew in his stolen chariot. Orion had never spoken to the wind because he didn’t understand him. He was a god too, but a foreign god, and a strange one at that. Orion only knew that his name was Hanuman and that he came from the Orient. But somehow this strange god had made it to the skies of Saturn and Phoebus, had been welcomed and left on his own devices, even though, what Orion could not understand, Hanuman was not always gentle; he often wreaked havoc. Moreover, the wind was also the friend of men, when it blew off the clouds from the sky to make way for the sun to shine upon the earthly world. Though he was, at the same time, feared by men for his destructive deeds. This had always intrigued Orion. But Orion was now too preoccupied with his plans to care about the wind.

In his foreign tongue, the wind was either shouting or whispering to Orion all sorts of stories, which Orion either did not hear or could not understand. In the dark night, Saturn watched Orion fly swiftly through the skies and wondered how He, the Great Master, could touch his soul again, make him understand his stories and take him under his protective wing once more. For the first time since Hermes, Saturn was afraid. He dreaded the thought that Orion was lost forever and would indeed become a destructive force and against the laws of the Universe. He had even sent Hermes, in his winged sandals, to try to catch Orion and talk to him. But, to Saturn’s dismay and, somewhat as He expected, not long after, Hermes had grown bored and abandoned the chase.

Hanuman remained Saturn’s only hope. He was strong enough, intelligent enough and experienced enough to speak up and convince Orion to return to Saturn and to his true destiny. But was Orion strong enough to listen to the wind? Saturn was meditating upon these thoughts, while Orion was flying madly through the skies, followed by Hanuman.