Author: Iasmina Hornoiu

The trees of Kraków

Posted on by Iasmina Hornoiu 

Tall and strong are the trees of Kraków. 
They stand before the people
to rule in silence.

And the wind whispers through their leaves. 
The wind is their voice. 
And the water flows through their hardened roots. 
The water is their eyes, 
to see what the light reflects in her. 
And the fire burns their branches. 
The fire spreads their rage, 
when the people tend to forget. 

So are the trees of Kraków kings over the people. 
The earth feeds them,
so are they grateful, too. 
For the trees once ate people, 
Had eyes to see, mouths to voice, 
and arms to carry their vengeance. 

Whatever happened long ago
to the trees of Kraków
it is long gone and in the past. 

With pride they rule, 
With the wind they speak. 
With the water they see, 
With the fire they burn. 

And in owe stand the people
before the trees of Kraków, 
their almighty, rightful masters, 
who will forever crush and protect
those who stand before them.

Walter and the Water

Posted on by Iasmina Hornoiu 

He is still, 
Deep inside his dark abyss.
He is mourning, 
like the water spring in the morning, 
longing for her mountain.

She is flowing, 
The dawn is her friend, 
and she is falling in a cascade, 
as He, the Mountain, sets her free. 

They are one, yet so distinct. 
Walter and the Water. 
They shall never meet. 
One is her hero, 
The other is his illusory lover. 
They flow together into the abyss, 
Yet they never meet. 

Oh, Mountain, bring them together,
Let them meet!
They do not yet know each other. 
The Hero and the Lover, 
Walter and the Water.

Über Nacht und Schwäche.

Posted on by Iasmina Hornoiu

Die Sonne erwachte mit einer Neugierde, die unheimlich war. Sie wollte wissen, was der Mond als nächstes über die menschliche Schwäche enthüllen würde.

Anstatt am Himmel zu erscheinen, beschloss die Sonne, seinem Sohn Phaethon seinen Wagen zu geben, obwohl sie wenig Vertrauen in die Fähigkeiten ihres Sohnes hatte, ihn richtig zu steuern. Dann ging sie direkt zu Moon, der sich gerade bettfertig machte. Sie fragte ihn besorgt, wie es dem menschlichen Schwächling gehe, und bat ihn, die Geschichten fortzusetzen, die er am Abend zuvor begonnen hatte. Der Mond willigte ein.

“Ich werde dir von einem anderen Mädchen erzählen, diesmal nicht so schön wie die, von denen ich dir gestern erzählt habe, aber genauso jung.”

“Ich höre zu”, antwortete die Sonne fasziniert.

“Die betreffende junge Dame hatte einen unbestimmten Namen. Es bedeutet <<Nacht>> in einer alten Sprache. Und du weißt sehr gut, dass die Nacht meine alte Freundin ist. Das ist wirklich es, was alles gerade mit Freundschaft zu tun hat”.

“Einen Moment”, unterbrach die Sonne, “aber welcher Name ist das? Und was für eine besondere Bedeutung!”

“Der Name ist jetzt nicht wichtig. Aber weißt du, dass er auch mit Wein zu tun hat, in der gleichen alten Sprache. Der Gott des Weines, Dionysos, konnte dieses Mädchen nicht leiden. Und das aus gutem Grund. Wir wissen aber nicht, warum, kein Mann liebte diese junge Frau. Sie hingegen, die noch so jung war und am Anfang ihres Lebens stand, war immer auf der Suche nach einem Lebenspartner. Da es ihr schwer fiel, den Auserwählten zu finden, verlor sie sich in sinnlosen Affären, die ihr mehr Schmerz und Ärger einbrachten als das, was sie wirklich suchte – Liebe.”

“Eines Tages erfährt sie, dass eine Bekannte ihren Liebhaber verlassen hat und gleich darauf mit einem anderen zusammen ist. In diesem Moment beschloss sie, wie das Mädchen, von dem ich dir gestern erzählt habe, alle Verbindungen zu dieser Bekanntschaft abzubrechen, ohne ein Wort.”

“Gut…”, sagte die Sonne überrascht. “Und was hat diese Geschichte, die mit Verlaub gesagt, aber nichtssagend ist, mit Schwäche zu tun?”

“Dieses Mädchen kannte die Wahrheit nicht und wollte sie auch nicht herausfinden. Da sie besonders oberflächlich war, versteckte sie sich in ihren Liebesaffären und versuchte zu vergessen, was sie gehört hatte, ohne zu merken, dass sie in Wirklichkeit vor sich selbst davonlief. Weglaufen, Angst vor der Wahrheit, Unwissenheit, all das ist Teil der menschlichen Schwäche”, sagte der Mond, beendete ihre Geschichte und ging schließlich zu schlafen.

English translation

About Night and Weakness.

The sun awoke with a curiosity that was uncanny. He wanted to know what the Moon would reveal next about human weakness.

Instead of appearing in the sky, the Sun decided to give his son, Phaethon, his chariot, although he had little confidence that his son could handle it properly. Then he went straight to the Moon, who was just getting ready for bed. He asked her curiously about the human weakness, begging her to continue the stories she had begun the night before. The Moon consented.

“I’ll tell you about another girl, this time, not as beautiful as the ones I told you about yesterday, but just as young.”

“I’m listening,” replied the Sun, intrigued.

“The young lady in question had a desultory name. It means <<night>> in an old language. And you know very well that the Night is my dear friend. And it is friendship that this is all about.”

“Just a moment,” interrupted the Sun, “but what name is that? And what a special meaning!”

“The name is not important now. But know that it also has to do with wine, in the same old language. Just that the god of wine, Dionysus, could not suffer this girl. And for good reason. Moreover, we cannot know why, but no man loved this young woman. She, on the other hand, being so young and at the beginning of her life, was always looking for a life partner. Finding it hard to find her chosen one, she lost herself in meaningless affairs, which brought her more pain and trouble than what she really was looking for – love.”

“One day she learned that an acquaintance of hers had left her lover and immediately afterwards had hooked up with another. At that moment she decided, like the girl I told you about yesterday, to break all ties with this acquaintance, without a word.”

“Good…” said the Sun with much surprise. “And how is this story, begging your pardon, but meaningless, connected with weakness?”

“This girl did not know the truth, nor did she care to find out. Being particularly shallow, she hid in her love affairs, trying to forget what she had heard, not realizing that, in reality, she was running away from herself. Running away, fear of the truth, ignorance, all these are part of human weakness,” the Moon said, ending her story, and then she finally went to bed.

Der Mond und die Sonne. Über Liebe und Schwäche.

Posted on by Iasmina Hornoiu

An einem Nachmittag im Mai, als die Sonne am Horizont stand und sich zum Schlafengehen bereit machte, dachte sie, dass sie vor dem Schlafengehen mit ihrer Bruder, dem Mond, über die Ereignisse des Vortages sprechen würde. 

Er hatte von Hyperion (dem Morgenstern) erfahren, dass es irgendwo auf der Erde einen Streit zwischen einigen Menschen gegeben hatte, und da der Konflikt groß war, hatten einige sogar ihr Leben verloren. 

Die Sonne verstand weder die Ursache des Konflikts noch die scheinbar absurden Folgen. Also ging er zum Mond, der gerade aufgewacht war und seine morgendliche Etikette ablegte. 

“Was hältst du von dieser Geschichte, die Hyperion uns neulich erzählt hat?”, fragte die Sonne den Mond.

“Ich für meinen Teil verstehe nicht wirklich, worüber diese Leute gestritten haben…”, antwortete er, aufrichtig daran interessiert, das Gespräch fortzusetzen.

“Ich glaube, es hat etwas mit Liebe zu tun. Wie Isolde und Tristan oder Romeo und Julia”, vermutete die Sonne.

“Ja … das könnte sein. Aber ich habe von Hyperion verstanden, dass es auch etwas mit menschlicher Schwäche zu tun hat.”

“Wie das?”, fragte die Sonne.

Der Mond erzählte ihr weitere Geschichten, die er vom Morgenstern gehört hatte und die offenbar die schwache Natur des Menschen offenbarten.

Er begann damit, dass er der Sonne von einer schönen jungen Frau erzählte, die zunächst von einem sogenannte Dr. Faust und später von Narziss selbst verlassen wurde, die aber trotz ihres jungen Alters die Kraft hatte, ihren eigenen Weg zu gehen, ohne den beiden Männern gegenüber nachtragend zu sein.

“Und hier scheint die Stärke des Mannes”, fügt der Mond hinzu.

Dann folgten über mehrere Tage hinweg eine Reihe von Geschichten, die das Gegenteil der ersten beleuchteten, nämlich wie ein Mann sich in Zeiten der Not als schwach erweisen kann.

Der Mond erzählte der Sonne von einem anderen jungen Mädchen, das genauso hübsch war wie das vorherige, das in der Vergangenheit unter falschen Freunden gelitten hatte. Diese Freunde hatten sie ohne ein Wort vor einer gemeinsamen Reise verlassen, weil die junge Frau eine Liebesaffäre mit einem Jungen hatte.

Das Mädchen hatte den Vorfall damals einer Freundin erzählt. Kurze Zeit später erlebte die Freundin eine ähnliche Geschichte. Anstatt für sie da zu sein, offen mit ihr zu reden oder sie zu fragen, wie es wirklich war, ließ das Mädchen seine Freundin wortlos im Stich, so wie sie es zuvor getan hatte.

“Und wie zeigt sich die Schwäche dieses Mädchens in der Geschichte?” fragte die Sonne.

Der weise Mond antwortete: “Indem sie die Lektion, die ihr das Leben in der Vergangenheit erteilt hat, nicht gelernt hat, und dann nicht den Mut und die Kraft hatte, ihrer Freundin in der Zeit der Not beizustehen.”

“Hmm… ich verstehe immer noch nicht die ganze Sache mit der Schwäche. Und vor allem, was hat das mit der Galle zu tun, von der Hyperion uns erzählt hat?”, sagte die Sonne.

“Sei geduldig, meine Liebe, denn ich werde es dir sagen. Aber bei all dem Gerede ist es schon Zeit für dich, ins Bett zu gehen, und ich werde gleich für die Menschen leuchten”, antwortete der Mond lieblich.

English translation.

The Moon and the Sun. On Love and Weakness.

One afternoon in May, the Sun was sitting on the horizon and, getting ready for bed, he thought that, before going to sleep, he would talk to his sister, the Moon, about what had happened the day before. 

He had learned from Hyperion (the Morning Star) that somewhere on Earth there had been a quarrel between some people, and the conflict being great, some had even lost their lives.

The Sun did not understand either the cause of the conflict or the apparently absurd consequences. So he went to the Moon, which had just woken up and was doing her morning etiquette. 

“What do you think of this story Hyperion told us about the other day?” asked the Sun to the Moon.

“I, for one, don’t really understand what those people were arguing about…” she replied, genuinely interested in continuing the conversation.

“I think it has something to do with love. Like Isolde and Tristan or Romeo and Juliet,” the Sun guessed.

“Yeah…it could be. But I understood from Hyperion that there would also be something about human weakness.”

“How so?” the Sun asked.

The Moon told him other stories she had heard from the Morning Star, which apparently revealed the weak nature of man.

She began by telling the Sun about a beautiful young woman, first deserted by a certain Dr. Faust, and later by Narcissus himself, but who had the strength, despite her young age, to go her own way, without resentment towards either man.

“And here you see the strength of the man,” the Moon adds.

Then followed, over several days, a series of stories that highlighted the opposite of the first, namely, how a man can prove weak in times of hardship.

The Moon told the Sun about another young girl, just as pretty as the one before, who had suffered in the past from false friends. Those friends, without a word, had abandoned her before a trip they were to make together, because of a love affair between the young woman and a boy.

At the time, the girl had painfully recounted the incident to a friend. Shortly afterwards, the friend went through a similar story.

Instead of being there for her, talking to her openly or asking her how things really were, the girl chose to abandon her friend without a word, just as she had done before.

“And how does the weakness of this girl in the story reveal itself?” asked the Sun.

The wise Moon replied, “By not learning the lesson life had taught her in the past, and then by not having the courage and strength to stand by her friend in her time of need.”

“Hmm…I still don’t get the whole weakness thing. And, more importantly, what does that have to do with the gall Hyperion told us about?” said the Sun.

“Patience, my dear, for I will tell you. But with all this chatter it is already time for you to go to bed, and I am about to shine for the people,” replied the Moon sweetly.

Parfum de Narcis

Posted on by Iasmina Hornoiu

Cu toate că e dificil a descrie mirosul unui parfum, oricine își poate imagina cu destulă ușurință că o combinație de iasomie și paciuli îți induce o stare de bine și te îndeamnă la dragoste.

Deși nu studiase niciodată arta parfumurilor, Narcis intuia cât de puternic este amestecul de iasomie și paciuli, mai ales atunci cât pleca la vreo întâlnire amoroasă, prin vreun bar, vreo cafenea sau pur și simplu, noapte, prin oraș. Se străduia mereu să arate elegant, atrăgător și, cel mai important, să miroase cum nu se poate mai bine, pentru a cuceri inimile tinerelor din orășel. Narcis, deși student ambițios și talentat, la Arhitectură, și om sociabil prin natura sa, trăia pentru un singur lucru. Dragostea.

Pentru Narcis, dragostea era la fel de importantă ca aerul pe care îl respira și ca apa pe care o bea, atunci când îi era teribil de sete. Trăia fiecare clipă de parcă toate femeile îl iubeau, ceea ce nu era prea departe de adevăr, pentru că Narcis era frumos, inteligent, cuceritor și cu multe talente în domeniul artistic. Avea un mod deosebit de a vorbi cu oamenii de toate felurile, era îndrăzneț, câteodată chiar impertinent, și era capabil să abordeze orice subiect, cu îndrăzneala omului care știe exact despre ce vorbește.

Dar Narcis era nefericit. Și asta din cauza unui blestem ce plana asupra sa, de câțiva ani încoace. Avusese ghinionul să o cunoască pe Margareta, o fată de douăzeci și doi de ani, frumoasă, inteligentă și, aparent, bună la suflet, care la momentul acela nu avea casă proprie și locuia pe la prieteni. Îi oferise cazare, gândindu-se că, desigur, ea îi va plăti așa cum își dorea el de la toate femeile atrăgătoare, iar ea acceptase, bucuroasă.

Avuseseră o relație frumoasă, care durase câteva luni, dar care se sfârșise brusc și trist pentru Margareta. Ea căuta dragoste, însă el nu o iubea. Îl implorase să încerce să o iubească, măcar să mai aștepte câteva luni, poate, poate ea va reuși să deștepte în Narcis sentimente nemaiîntâlnite de el până atunci. Dar Narcis refuzase. În plus, se cam plictisise de ea și căuta acum să fie iarăși liber și era dornic de noi aventuri superficiale.

După despărțire, Margareta mai locuise la Narcis o perioadă scurtă, apoi, fără niciun cuvânt, dispăruse în ceață. Narcis nu o căutase și își urmase traseul boem de amorez. Continuase să poarte amestecul de iasomie și paciuli în fiecare seară și fusese fericit. Până când ceva neașteptat se întâmplă.

Într-o zi de duminică, însorită și liniștită, Narcis ședea undeva la umbra unui copac, pe marginea râului care traversa orășelul. La un moment dat, o pală de vânt îi suflă prin păr, iar el simți mirosul de iasomie și paciuli, puternic și învăluitor. Ca prin vrajă, Narcis se îndrăgosti de acel miros, de vânt și de cel al cărui miros îl simțea. Dar cum putea el avea vântul, cum putea atinge acel parfum deosebit și, mai cu seamă, cum putea Narcis fi cu el însuși?

Îi dispăru pofta de viață, nu mai căută relații trecătoare și se refugie în sine însuși. De disperare, încercă chiar de câteva ori să își curme viața, însă de fiecare dată fu opri de aceeași dragoste puternică pe care și-o purta sieși.

Astăzi, Narcis poate că cutreieră pământul în căutarea unei dragoste la fel de puternice, care să o înlocuiască pe cea cu care a fost blestemat să o aibă pentru el însuși sau poate că locuiește în continuare în acel orășel, unde cândva studiase Arhitectura. Dar cert este că acum din el nu a mai rămas decât umbra celui de altădată.

English translation

Narcissus‘ perfume

Although it is difficult to describe the smell of a perfume, anyone can quite easily imagine that a combination of jasmine and pachouli induces a good mood and urges you to love.

Although he had never studied the art of perfumery, Narcissus knew how powerful the mixture of jasmine and pachouli was, especially when he was out on a date, in a bar, in a café or simply in town at night. He always tried to look elegant, attractive and, most importantly, to smell as good as he could, to win the hearts of the young women of the small town. Narcissus, though an ambitious and talented architecture student and a sociable man by nature, lived for one thing. Love.

For Narcissus, love was as important as the air he breathed and the water he drank when he was terribly thirsty. He lived every moment as if all women loved him, which was not far from the truth, because Narcissus was beautiful, intelligent, charming, and artistically gifted. He had a way of talking to people of all kinds, he was bold, sometimes even impertinent, and he was able to tackle any subject with the boldness of a man who knew exactly what he was talking about.

But Narcissus was unhappy. And that was because of a curse that had been hanging over him for years. He had had the misfortune to meet Margaret, a girl of twenty-two, beautiful, intelligent, and apparently kind-hearted, who at the time had no home of her own and lived with friends. He had offered her accommodation, thinking that she would, of course, pay him as he wanted of all attractive women, and she had gladly accepted.

They had had a beautiful relationship, which had lasted a few months, but it had ended abruptly and sadly for Margaret. She was looking for love, but he did not love her. She begged him to try to love her, at least to wait a few more months, perhaps she would manage to awaken in Narcissus feelings he had never known before. But Narcissus refused. Besides, he had grown bored of her and was now looking for freedom again and was eager for new superficial adventures.

After the break-up, Margaret stayed with Narcissus for a short while, then, without a word, disappeared into nothingness. Narcissus did not look for her and pursued his bohemian lover’s way. He continued to wear the jasmine and patchouli mixture every evening and was happy. Until something unexpected happened.

On a sunny, quiet Sunday, Narcissus was sitting somewhere in the shade of a tree by the river that ran through the small town. At one point, a gust of wind blew through his hair, and he smelled the scent of jasmine and patchouli, strong and overpowering. As if by magic, Narcissus fell in love with that smell, with the wind, and with the man whose scent he could smell. But how could he have the wind, how could he touch that wonderful scent, and, above all, how could Narcissus be with himself?

His lust for life vanished, he stopped looking for fleeting relationships and took refuge in himself. In desperation, he even tried on several occasions to end his life, but each time he was stopped by the same strong love he had for himself.

Today, Narcissus may be wandering the earth in search of an equally strong love to replace the one he was cursed to have for himself, or perhaps he still lives in that small town where he once studied architecture. But what is certain is that now there is nothing left of him but a shadow of his former self.

În așteptare…

Posted on by Iasmina Hornoiu

Se temea de întuneric, dar în același timp nu putea dormi decât cu un acoperământ deasupra capului, care ascundea lumina.

Află într-o zi că urmează a face o călătorie undeva, deși nu știa încă dacă avea să fie departe sau nu. Nu se prea pregăti, că nici nu era timp. Călătorea, de obicei, simplu, plansându-se voit – nevoit în cabine mici, întunecate, însă cu oarecare design retro, pentru a putea dormi la nevoie, dar ca să nici nu se plictisească arunci când somnul nu venea.

În sala de așteptare de la gară era frig, venise multă lume și se vorbea cam tare. Era oarecare agitație, iar el nu știa de ce. Era, oare, asta important…? “Hmm…”

I se făcu brusc foame. Erau, din fericire, câteva semințe de ronțăit și cam atât. Crezuse că avea să observe călătorii, însă decise în ultima clipă să se culce. “Când mai vine timpul plecării, odată?!”, se întreba el, în timp ce se cufunda în somn.

În lumea lui, timpul nu avea valoare, ci doar spațiile largi. Dar, în calitate de papagal peruș, el știa să aibă răbdare să înțeleagă cum merg lucrurile și în celelalte lumi și, de asemenea, să aștepte. “Va veni și timpul plecării, cât de curând”, își spunea el, ațipind ușor.

English translation

Waiting…A parrot’s short story.

He was afraid of the dark, but at the same time he could only sleep with a covering over his head that hid the light.

One day he learned that he was going to take a trip somewhere, although he didn’t know yet whether it would be far or not. He didn’t really prepare, because there wasn’t any time. He usually travelled simply, deliberately or not forced into small, dark, but somewhat retro-designed cabins so that he could sleep when needed, but also so that he wouldn’t get bored when sleep didn’t come.

It was cold in the waiting room at the train station, a lot of people had come in and it was a bit loud. There was some commotion, and he did not know why. “Was that so important…?” “Hmm…” He suddenly felt hungry. There were, thankfully, a few seeds to munch on and that was about it.

He thought he was going to observe the travelers, but decided at the last minute to go to sleep. “When will it be time to go?” he wondered as he drifted off to sleep.

In his world, time had no value, only wide open spaces. But as a Peruvian parrot, he knew how to be patient in order to understand the inner workings of the things in other worlds, and also to wait. “Soon enough it will be time to go,” he told himself, dozing lightly.

Despre slăbiciune. Margareta

Posted on by Iasmina Hornoiu

“De ce”, se întreba Margareta, “de ce mi-a făcut tocmai mie așa ceva?” Nu mai avea demult bani, lucruri proprii și nici măcar casă. Vânduse tot pentru a supraviețui și locuia acum la o prietenă, undeva la marginea orașului. Dar nu de aceea era ea tristă. Suferea amar la gândul că Doctorul dispăruse fără urmă. O abandonase!

Cu cinci ani în urmă, de Sânziene, Margareta îl văzuse pentru prima dată pe Doctor – un bărbat tăcut, care ședea stingher pe o blană de lemn, privind la ea cum dansa în hora satului. O intrigase căutătura lui bizară și felul intens în care se uita la ea. Era clar străin și, pe deasupra, om de la oraș.

Nu făcuse niciun gest de a se apropia de ea. La sfârșitul horei, Margareta se așezase lângă el, cu îndrăzneala un pic grosolană a fetelor de șaisprezece ani, și-l întrebase direct de unde vine. “De pe meleaguri îndepărtate”, fusese răspunsul lui, cu oarecare apăsare în glas. Apoi, ceea ce Margaretei i se păruse de-a dreptul ciudat, omul se uită spre stânga, unde ea nu văzu pe nimeni, și făcu un semn cu ochiul în direcția aceea. Mai târziu, Margareta va afla cine stătea în stânga Doctorului.

După schimbul de cuvinte și semnul bizar cu ochiul, bărbatul se întorsese către ea, complet schimbat. Părea sigur de sine, aproape arogant, vocea îi era mai groasă și, Margareta gândea, arăta chiar mult mai tânăr. “Ce stranii sunt orășenii!”, își spusese. Cu toate că fata deja își dădea seama că nu faptul de a fi de la oraș îl separa pe acest bărbat de restul oamenilor pe care ea îi cunoștea. “Cum te numești?”, o întrebase el. “Numele meu e Margareta. Iar al dumneavoastră?” Bărbatul se uitase la ea cu o oarecare blândețe, preț de o clipă, apoi, pe un ton arogant, îi comunicase: “Eu sunt Heinrich Faust. Dar tu îmi vei spune Doctor Faust sau Faust.” Margareta nu îi respectase niciodată această regulă, numindu-l mereu, simplu, “Doctorul”.

Cu Doctorul, Margareta văzuse lumea. Călătorise, cunoscuse oameni de tot soiul, mâncase bucate și purtase haine de boieroaică și, deși nimeni nu o crede acum, când le povestește, văzuse chiar locuri din timpuri demult apuse, precum orașe din Grecia Antică. Fusese ea, oare, cu adevărat fericită? Asta nu se poate ști. Dar cu siguranță, belelele și nefericirea începuseră cu Diavolul.

Trecând odată printr-un sat, Doctorul se oprise dintr-o dată și îi spusese că trebuie să poposească acolo o scurtă perioadă. Când ea îl întrebase de ce, el îi răspunsese: “A venit timpul să îmi cunoști dușmanul și prietenul cel mai bun.” Se dădu apoi la o parte și Margareta văzu pentru prima dată un bărbat înalt, subțire, cu o gură frumoasă, dar strâmbată de un zâmbet care ei îi dădu fiori. “Acesta e Mefisto. E Diavolul în persoană.” Mefisto îi oferi mâna politicos, iar Margareta simțise impulsul de a o săruta, dar Faust o opri. “Mi-a oferit viață veșnică, faimă și putere, dar cu prețul de a-i urma dorințele bolnăvicioase oriunde mă poartă el.” Apoi continuase: “Iar acum vrea să-și bată joc de oamenii din satul ăsta, pentru că e de părere că ființa umană e slabă și capabilă de orice compromis, în schimbul plăcerilor sau al salvării propriei pieli.” Margareta era uimită și, în același timp, speriată.

Se îndreptaseră apoi către o casă pricăjită, în fața căreia ședea, pe prispă, o bătrână. “Cerem adăpost pentru două nopți”, zisese Doctorul. Bătrâna le oferise camera cea mai bună, unde se afla și o sobă, le pusese mâncare pe masă și le spusese că a doua zi, fiind Sânzienele, urma să fie sărbătoare, astfel încât ei se vor putea distra și îi vor cunoaște și pe săteni. Ce urmase apoi fu una dintre cele mai cumplite zile de care își va aminti mai târziu Margareta.

În dimineața respectivă, pe Margareta o treziseră razele soarelui și, după micul dejun, se dusese cu Doctorul la horă. Lume multă și veselie, nevoie mare! Dansase, cunoscuse mulți tineri care, la fel ca ea, odinioară, își doreau să plece din sat către o viață mai bună și mai palpitantă, și, în sfârșit, obosită, se așeză la o masă, unde îl zări pe Doctor vorbind cu niște bătrâni din sat. Uitase complet de el. Dar acum, fiind alături de Doctor, fu atentă la conversația dintre el și comeseni. Îl auzi pomeninind despre o anume sumă mare de bani și despre o propunere nemaiântâlnită – Faust le oferea sătenilor o groază de bani, în schimbul uciderii bătrânei la care ei poposiseră cu o noapte în urmă!

Margareta și acum suspină când își amintește întâmplarea. De ce, oare, nu intervenise atunci când vreo zece săteni, bărbați în toată firea, o luaseră pe sus pe bătrână, în noaptea de Zânziene, și o duseseră la marginea pădurii, dându-i apoi foc (potrivit instrucțiunilor precise ale Doctorului)? Nici ea nu știa răspunsul. Poate frică, poate o anume lehamite – Doctorul nu mai propusese moartea unui om, sub ochii ei, până atunci; în schimb, prea apucaseră să se întâmple atâtea altele, încât ea nu mai avea puterea să se lupte cu inevitabilul.

După un an, doi (nici ea nu mai știa cât trecuse de atunci), tot în ziua fatidică de Sânziene, Margareta se trezise în patul gol. Doctorul nu mai era. Pe deasupra, îi luase toate bunurile scumpe, lăsându-i numai un carnețel cu însemnări proprii, o salbă de aur, care îi aparținuse bătrânei moarte, si câteva zdrențe, pe care Margareta reușise mai târziu să le vândă la un preț mic, pentru a-și asigura de-ale gurii.

Dar Margareta nu era săracă. Trăise mai mult decât alții într-o viață întreagă, deși avea numai douăzeci și unu de ani, îl cunoscuse pe Diavol și trăise cu un doctor neumuritor.

Poveste inspirată de viață, dar și de:

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov

3. “Vizita”, Friedrich Dürrenmatt

4. “Diavolul și domnișoara Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

English translation

On weakness. Margaret

“Why,” Margaret wondered, “why did he do this to me?” She had long since lost her money, all her possessions and even her home. She had sold everything to survive, so she was now living with a friend somewhere on the outskirts of town. But that wasn’t why she was sad. She suffered bitterly at the thought that the Doctor had disappeared without a trace. He had abandoned her!

Five years ago, on Midsummer’s Day, Margaret had seen the Doctor for the first time – a silent man, sitting awkwardly on a wooden stool, watching her dance in the village hora. She was intrigued by his bizarre bearing and the intense way he looked at her. He was clearly a stranger, and a city man, too.

He had made no gesture to approach her. At the end of the evening, Margaret sat down next to him, with the slightly rude audacity of sixteen-year-old girls, and asked him directly where he was from. “From far away lands,” was his reply, with some distress in his voice. Then, which struck Margaret as downright odd, the man looked to his left, where she saw no one, and winked in that direction. Later, Margaret would find out who was standing to the Doctor’s left.

After the exchange of words and the bizarre wink, the man turned to her, completely changed. He seemed confident, almost arrogant, his voice was thicker and, Margaret thought, he even looked much younger. “How strange the city people are!” she thought to herself. Although the girl could already tell that being from the city was, in fact, not what separated this man from the rest of the people she knew. “What’s your name?” he asked her. “My name is Margaret. And yours?” The man looked at her somewhat mildly for a moment, then, in an arrogant tone, informed her, “I am Heinrich Faust. But you will call me Doctor Faust or Faust.” Margaret had never respected this rule, always calling him, simply, “The Doctor.”

With the Doctor, Margaret had seen the world. She had travelled, met people of all kinds, eaten food and worn clothes like any other aristocratic woman and, although no one believes her now when she tells the story, she had even seen places from times long gone, like cities in ancient Greece. Had she really been happy? That is not known. But surely, trouble and unhappiness began with the Devil.

Passing through a village once, the Doctor had suddenly stopped and told her that they had to remain there for a while. When she asked him why, he replied, “The time has come for you to meet my enemy and best friend.” He then stepped aside and Margaret saw for the first time a tall, thin man with a beautiful mouth, but a smile that gave her the creeps. “This is Mephisto. He is the Devil himself”. Mephisto offered her his hand politely, and Margaret felt the urge to kiss it, but Faust stopped her. “He has given me eternal life, fame and power, but at the price of following his sickly desires wherever he takes me.” Then he continued, “And now he wants to mock the people of this village, because he believes that human beings are weak and capable of any compromise, in exchange for pleasure or saving their own skins.” Margaret was amazed and, at the same time, frightened.

They then headed towards a shabby house, in front of which an old woman was sitting on the porch. “We’re asking for shelter for two nights,” said the Doctor. The old woman had offered them the best room with a stove, put food on the table and told them that the next day, being Midsummer, would be a feast, so they could have fun and meet the villagers. What followed was one of the worst days Margaret would later remember.

That morning, she had woken in the sunshine and, after breakfast, had gone with the Doctor to the feast. Lots of people and plenty of merriment! She had danced, she had met many young people who, like her once, were longing to leave the village for a better and more exciting life, and finally, tired, she sat down at a table, where she saw the Doctor talking to some of the village elders. She had completely forgotten about him. But now, being beside him, she paid attention to the conversation between the Doctor and his messmates. She heard him mention a certain large sum of money and an unheard-of proposition – Faust was offering the villagers a lot of money in exchange for killing the old woman in whose home they were staying at!

Margaret still sobs when she remembers the event. Why had she not intervened when ten or so villagers, all grown men, had picked up the old woman on Midsummer night and carried her to the edge of the forest, then set her on fire (following the Doctor’s precise instructions)? Even she didn’t know the answer. Perhaps fear, perhaps a certain weariness – the Doctor had never before proposed the death of a human before her eyes; instead, so much had already happened that she no longer had the strength to fight the inevitable.

A year or two later (she didn’t know how much time had passed since then) on that fateful Midsummer’s Day, Margaret woke up in her empty bed. The Doctor was gone. On top of that, he had taken away all her expensive possessions, leaving her only a notebook with his own notes, a gold salver, which had belonged to the dead old woman, and a few rags, which Margaret had managed to sell at a small price, to secure some food.

But Margaret was not poor. She had lived more than most people had in a lifetime, though she was only twenty-one, had met the Devil and for a while had lived with an immortal doctor.

Story inspired by life, as well as :

1. “Faust”, Johann Wolfgang von Goethe

2. “The Master and Margarita”, Mikhail Bulgakov

3. “The Visit”, Friedrich Dürrenmatt

4. “The Devil and Miss Prym”, Paulo Coelho

5. “Ciuleandra”, Liviu Rebreanu

Despre slăbiciune. Povestea lui Orion.

Posted on by Iasmina Hornoiu

În apus de soare adânc, Orion se plimba pe cer, în carul furat de la Phaethon. Era fericit în bătaia vântului serii și în acel moment nu se gândea la nimic.

Fugea, în același timp, de Maestrul său, Saturn, pentru că de-acum se considera capabil să-și ia viața în propriile mâini și nu mai voia să aibă un stăpân peste deciziile sale, peste gândurile-i tumultuoase și peste haosul pe care căutase mereu să îl provoace.

Ce-i făcuse lui Phaethon era o nimica toată pe lângă ce plănuia, în isteria lui, Orion. Desigur, Phaethon avea să sufere mult când Phoebus, tatăl lui, va afla că nu mai e în posesia carului pe care, cu prea puțină tragere de inimă, i-l încredințase. Dar Phoebus era, până la urmă, ușor de păcălit și iertător. Doar îl iertase pe Hermes de năzbâtia lui și, pe deasupra, îi mai dăruise și lira sa. “Ce nătăfleț, Phoebus!”, gândea mândrul Orion.

Planul lui Orion era sa cucerească lumea pământeană și pe urmă s-o distrugă, ca să îi dea peste nas lui Saturn, să îi plătească cu vârf și îndesat pentru umilințele pe care le îndurase când Maestrul lui îi dădea plictisitoare lecții de morală sau îl împiedica să facă năsărâmbe. Acum, Orion avea controlul absolut. Avea să facă ce voia El!

Tare plictisit era Orion…Și, în adâncul sufletului, se simțea decepționat. Niciunul din zeii cerurilor nu se dovedise în stare să îl înfrunte pe El. Mai puțin Saturn, desigur, dar acesta era bătrân încă de la începutul timpului și de la facerea lumii pământene și, gândea Orion, deja cam senil. Și plictisitor de nu se poate!

Acum, însă, Orion nu se gândea la nimic. Se bucura de vântul care îi sufla în plete, de noaptea care se lăsa, pentru că, în sfârșit, Phoebus se dusese la culcare, și de certitudinea că avea să facă fapte grozave.

Vântul, în timpul acesta, îl urma pe Orion peste tot pe unde zbura cu carul furat. Orion nu vorbise niciodată cu vântul, pentru că nu îl înțelegea. Era și el un zeu, dar un zeu străin și, pe deasupra, cam ciudat. Știa numai că se numește Hanuman și că vine din Orient. Dar, cumva, acest zeu bizar reușise să ajungă în cerurile lui Saturn și ale lui Phoebus, fusese primit și lăsat în voia lui, chiar dacă, ceea ce Orion nu putea pricepe, Hanuman nu era tot timpul blând și de multe ori făcea ravagii. Mai mult, vântul era iubit de oameni, căci împrăștia norii, făcându-i loc soarelui să strălucească, dar totodată se și temeau de el. Acest lucru îl intrigase mereu pe Orion. Însă acum era prea ocupat cu planurile sale pentru a-i mai păsa de vânt.

Pe limba lui străină, vântul ba îi striga, ba îi șoptea lui Orion tot felul de povețe. Dar el nu le auzea sau nu le înțelegea.

În noaptea neagră, Saturn privea la Orion cum zboară fulgerător pe cer și se întreba cum ar putea El, Marele Maestru, să îi atingă din nou sufletul, să îl facă să înțeleagă povețele Sale și să îl ia din nou sub aripa Lui ocrotitoare. Pentru prima dată, de la Hermes încoace, Saturn se temea. Îl înfricoșa gândul că Orion este pierdut pe vecie și că va deveni, într-adevăr, o forță distrugătoare și împotriva legilor Universului. Îl trimisese pe Hermes, cu sandalele lui înaripate, să încerce să îl prindă și să vorbească cu el. Însă, spre dezamăgirea și, întrucâtva, conform așteptărilor lui Saturn, Hermes se plictisise repede și abandonase urmărirea.

Hanuman rămăsese singura speranță a lui Saturn. Era destul de puternic, inteligent și cu suficientă experiență pentru a reuși să îl convingă pe Orion să se întoarcă la Saturn și la adevăratul lui destin. Dar era, oare, Orion îndeajuns de puternic ca să îl asculte pe vânt? La acestea medita Saturn, în timp ce Orion zbura nebunește pe cer, iar Hanuman venea în urma lui.

English translation

On weakness. The story of Orion.

In the deep sunset, Orion was riding across the skies in a chariot stolen from Phaethon. He was happy in the evening breeze, and at that moment he thought of nothing.

At the same time, he was running away from his Master, Saturn, because he now considered himself capable of taking his life into his own hands and no longer wanted to have a master over his decisions, his tumultuous thoughts and the chaos he had always attempted to create.

What he had done to Phaethon was nothing compared to what Orion was planning in his hysteria. Of course, Phaethon would suffer greatly once Phoebus, his father, would find out that he was no longer in possession of the chariot Phoebus had reluctantly entrusted to him. But Phoebus was, after all, easily fooled and forgiving. He had forgiven Hermes for his mischief and, on top of that, had gifted him his lyre. “What a ninny, Phoebus!” thought the proud Orion.

Orion’s plans were to conquer the earthly world and then destroy it, and most importantly, to get in Saturn’s face, to pay him back in full for all the humiliations he had endured, such as, when Saturn gave him boring lessons or prevented him from doing something stupid. Now Orion was in absolute control. He was going to do what He wanted only.

Orion was indeed so very bored…And deep down, he was disappointed. None of the gods of the heavens had proven themselves able to face him. Except Saturn, of course, but He had been old since the beginning of time and the making of the earthly world, and, Orion thought, already a little senile, to say the least. And boring beyond belief!

Now, however, Orion thought nothing of it. He enjoyed the wind blowing in his hair, the night that was falling, because Phoebus had finally gone to bed, and the certainty that He was going to do great things.

The wind, meanwhile, followed Orion wherever he flew in his stolen chariot. Orion had never spoken to the wind because he didn’t understand him. He was a god too, but a foreign god, and a strange one at that. Orion only knew that his name was Hanuman and that he came from the Orient. But somehow this strange god had made it to the skies of Saturn and Phoebus, had been welcomed and left on his own devices, even though, what Orion could not understand, Hanuman was not always gentle; he often wreaked havoc. Moreover, the wind was also the friend of men, when it blew off the clouds from the sky to make way for the sun to shine upon the earthly world. Though he was, at the same time, feared by men for his destructive deeds. This had always intrigued Orion. But Orion was now too preoccupied with his plans to care about the wind.

In his foreign tongue, the wind was either shouting or whispering to Orion all sorts of stories, which Orion either did not hear or could not understand. In the dark night, Saturn watched Orion fly swiftly through the skies and wondered how He, the Great Master, could touch his soul again, make him understand his stories and take him under his protective wing once more. For the first time since Hermes, Saturn was afraid. He dreaded the thought that Orion was lost forever and would indeed become a destructive force and against the laws of the Universe. He had even sent Hermes, in his winged sandals, to try to catch Orion and talk to him. But, to Saturn’s dismay and, somewhat as He expected, not long after, Hermes had grown bored and abandoned the chase.

Hanuman remained Saturn’s only hope. He was strong enough, intelligent enough and experienced enough to speak up and convince Orion to return to Saturn and to his true destiny. But was Orion strong enough to listen to the wind? Saturn was meditating upon these thoughts, while Orion was flying madly through the skies, followed by Hanuman.

Despre slăbiciune. O scurtă introducere

Posted on by Iasmina Hornoiu

S-a așezat lângă domnul în vârstă, de lângă singurul loc cu căldură din bar, și l-a întrebat de vorbă. Tânărul voia să știe, în realitate, ce este “slăbiciunea”.

Domnul în vârstă își începu scurta explicație. “Slăbiciunea”, zise el, “nu este, în primul rând, absența forței”. Apoi continuă: “Slăbiciunea este un principiu puternic, în sine. Ea te ajută să te înțelegi pe tine însuți și să te dezvolți spiritual. Atunci când ești slab, te vezi cu adevărat. Îți vezi forța, destinul, potențialul, atuurile, defectele; afli cine îți este alături, cine te disprețuiește, cine te iubește, cine îți este dușman și cine te urăște. Am multe povești despre slăbiciune, pentru că este, într-adevăr, fascinantă. Dar ție îți voi spune numai una.”

“Cândva trăia o femeie cu doi câini. Iubea mult animalele, în special câinii, și vrusese să îi salveze de la moarte. Așa că îi adoptase. Într-o zi veni la ea un polițist, care îi spuse că, din cauza larmei, deranjante pentru vecini, e nevoie să îi ia câinii și să îi ducă la un adăpost. <<Din păcate, nu îmi este permis să divulg adresa sau numele adăpostului. Dar dumneavoastră vă este permis să îi readoptați după două săptămâni, la finalul reeducării lor, dar nu mai târziu de patru săptamâni, pentru că atunci vor fi considerați câini ai străzii și vor trebui uciși. Așa e legea.>> Acestea fiind spuse, polițistul ia câinii, în timp ce femeia, îngrijorată, îi înmâna lesele, botnițete și documentele legale ale câinilor.”

Trecu o săptămână, timp în care femeia a încercat să afle unde era adăpostul respectiv, însă fără succes. La finalul celei de-a doua săptămână era deja disperată. Mai încercă, totuși, să caute în toate părțile, poate, poate va reuși să își recupereze câinii adorați. În ciuda tuturor eforturilor, nu fu posibil să afle nimic. Se puse pe plăns, își smulse părul din cap, se lovi de cei patru pereți ai holulețului unde mai demult dormeau cățeii și apoi decise că sunt deja morți, iar ea trebuie să meargă mai departe. Poate va adopta alți câini sau pisici, care au nevoie de ajutor și așa se va simți mai bine.”

“Trecu o vreme, iar la un moment dat, în timp ce își plimba noul cățel, femeia văzu la o oarecare depărtare pe unul dintre câinii <<morți>>. Fu în același timp bulversată și fericită. Câinele avea acum alt stăpân, nu mai era al ei, dar era în viață. Celălalt poate fusese și el adoptat sau era într-adevăr, mort. Suferi un pic la gândul că, probabil, cel de-al doilea nu supraviețuise, însă se consolă cu gândul că ea facuse tot ce îi stătea în putință să îi salveze pe amândoi și că macar unul trăia.”

Domnul în vârstă își încheiase povestirea. “Ce părere ți-a făcut această femeie?”, întrebă domnul în vârstă. “Era slabă sau nu?”, întrebă tânărul, știind deja răspunsul.

English translation

On weakness. A brief introduction

He sat down next to the elderly gentleman, beside the only warm place in the bar, and asked him for a chat. The young man actually wanted to know what “weakness” was.

The elderly gentleman began his brief explanation. “Weakness,” he said, “is not primarily the absence of strength.” Then he continued, “Weakness is a strong principle, in itself. It helps one understand himself, and develop spiritually. When you are weak, you really see yourself. You see your strength, your destiny, your potential, your strengths, your flaws; you find out who is with you, who despises you, who loves you, who is your enemy, and who hates you. I have many stories about weakness, because it is indeed fascinating. But for you I only have this one.”

“Once there lived a woman with two dogs. She loved animals so very much, especially dogs, and had wanted to save them from death. So, she had adopted these two. One day a policeman came to her and told her that because of the noise, which was disturbing the neighbours, he needed to take the dogs to a shelter. That being said, the policeman takes the dogs away, while the worried woman hands him the leashes, muzzles and the dogs’ legal papers.”

“A week passed, during which time the woman tried to find out where the shelter was, but with no avail. By the end of the second week she was already desperate. She kept trying, however, to search everywhere, maybe, just maybe, she would get her beloved dogs back. Despite her best efforts, she was unable to find anything. She sat down, pulled her hair off of her head, bumped against the four walls of the small corridor where the dogs had once slept, and then decided that they were already dead, and that she must move on. Maybe she’ll adopt other dogs or cats who need help and that way she will feel better.”

“Some time passed, and at one point, while walking her new dog, the woman saw one of the <<dead>> dogs some distance away. She was at the same time bewildered and happy. The dog now had a new owner, was no longer hers, but it was alive. The other had perhaps been adopted as well, or was indeed dead. She suffered a little at the thought that perhaps the second one had not survived, but consoled herself with the thought that she had done her best to save them both and that at least one was alive.”

The elderly gentleman had finished his story. “What did you think of this woman?” asked the elderly gentleman. “Was she weak, or not?” the young man asked, already knowing the answer.

Muntele Sacru / The Sacred Mountain

Posted on by Iasmina Hornoiu

English translation following the Romanian text.

A sunat clopotul de patru ori. ”Ce înseamnă asta?”, se întrebară cu toții. După cum bine știa toată lumea, când suna clopotul o singură dată însemna că a răsărit Soarele. Dacă suna de două ori, Soarele se pogora pe Muntele Sacru pentru a aduce binecuvântări. Dar acest lucru se întâmpla rar, de obicei o data la două sute patruzeci si patru de zile, niciodata când mările erau agitate și întotdeauna noaptea.

Pentru că numai noaptea Soarele își înceta strălucirea și se preschimba în Călătorul Negru, singuratic și plin de Darurile Mântuirii, pe care locuitorii Muntelui Sacru le așteptau cu atâta nerăbdare. Dar, desigur, dacă mările se învolburau, Călătorul Negru era chemat în valurile lor și se îneca, iar darurile Lui se pierdeau în apele învolburate. Atunci locuitorii Muntelui Sacru intrau sub blestemul Lunii, pierzându-și sensul vieții; atunci suna clopotul de trei ori și se spunea că unii dintre locuitorii Muntelui Sacru se avântau în Codrul Vrăjit, unde se preschimbau în mituri veșnice, despre care toți își aminteau, nemaivazându-i pe aceia însă niciodată. Alți locuitori, dimpotrivă, rămâneau la casele lor, dar uitau cine sunt. Alte două sute patruzeci și patru de zile trebuiau să treacă până când Soarele ar fi încercat din nou să se pogoare printre ei, cu Darurile Sale, pentru ca locuitorii rămași în uitare să se deștepte și să se întoarcă la viețile lor.

De mulți ani, locuitorii Muntelui Sacru trăiau în uitare. Nu le mai rămăseseră decât așteptarea Călătorului Negru, amintirea miturilor din ce în ce mai numeroase și cunoașterea bătăilor clopotului, care de atâta timp suna numai o dată sau de trei ori.

Însă acum se întâmplase ceva nemaipomenit. Clopotul sunase de patru ori. Iar la scurt timp după aceea, locuitorii începură să vorbească despre un anume călător singuratic, dar care nu ar fi, totuși, Soarele și despre care ei credeau că ar fi fost, de fapt, un mit.

“Dar miturile nu pot fi văzute.”, spuneau unii. Poate că Luna, după atâta timp, le lua acum nu numai amintirile, ci și mințile…”, gândeau alții. De atâta amar de vreme, Călătorul Negru era înghițit de valurile mării, iar Darurile Mânturirii fuseseră toate, rând pe rând, mistuite.

Călătorul misterios apărea deseori acum printre locuitori, mereu tânăr și bătrân, ieșind mereu din Codrul Vrăjit și întorcându-se mereu acolo.

Nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu dânsul. Prezența lui era atât de trecătoare, încât de fiecare dată când locuitorii încercau să se țină după el, dispărea ca prin vrajă. Soarele însă, din înaltul Cerurului, îl urmărea atent. Îi aștepta reîntoarcerea în codru, pentru ca, de fiecare dată când Călătorul se cufunda în visare și se ridica deasupra coroanelor copacilor, să îl atingă cu razele Sale. Când se deștepta, Călătorul uita cine fusese și încotro se îndrepta. Însă Soarele știa că odată, demult, Călătorul cel fără de țintă fusese poet. Și îl urmărea, din înălțimile Sale, cum colindă Muntele sacru, cum se preschimbă în bătrân și cum revine în Codrul Vrăjit. Iar atunci, împreună cu Vânturile Muntelui Sacru, Soarele îi redeștepta amintirile versurilor pierdute. Dar Soarele nu putea schimba Sorocul.

Soarele cunoștea Sorocul atotputernic și neprevăzut și se încredea în El. Știa că Sorocul era cel care de atâta vreme Îl îneca în mare, pentru ca Darurile Sale să se piardă, iar Luna să îi blesteme necontenit pe locuitorii Muntelui Sacru. Dar tot Sorocul făcuse ca un trist poet rătăcitor, cândva demult, să găsească unul dintre aceste Daruri neprețuite, pe care apoi îl păstrase, neștiindu-i valoarea și, în timp, uitând de el. Soarele Îl chema pe Călător mereu la El, în vis, și Îi redeștepta versurile pierdute, sperând ca, cu voia Sororcului, din aceste versuri să se releve și Darul mult sperat, unica șansă la Mântuire.

Luna privea și Ea la Călător. Ajunsese palidă, istovită de blestemele pe care era nevoită să le arunce asupra locuitorilor Muntelui Sacru, de când Sorocul Îl tot îneca pe Soare în mare. Și așa de istovită cum era, Luna alunecă odată de pe Cer și se pomeni alături de Călător, în timp ce acesta visa că plutește deasupra coroanelor copacilor. Atunci Ea Îl atinse ușor, iar acesta se deșteptă ca dintr-o lungă amorțire.

Acum Călătorul Își amintea tot. Fusese poet, fusese bătrân, colindasem mult și fără țintă, iar versurile Sale erau acum mai vii în mintea Lui decât chiar atunci când le crease.

Ghidat de Soare și de Lună, Poetul se reîntoarse în satul unde se aflau locuitorii Muntelui Sacru. Aceștia Îl înâmpinară ca pe un vechi prieten de care le fusese dor și pe care nu îl mai văzuseră de o veșnicie. Poetul le împărtăși versurile Sale, în care se vorbea despre o călătorie mitică printr-un codru vrăjit, despre Soarele care apunea în mare, despre Eroul care le aducea oamenilor Darurile vieții și despre Luna care redeștepta fantezia și creația lirică.

Pe Munte, oamenii din sat au ascultat povestea Poetului și au recitat-o apoi seri de-a rândul. Se întruneau la casa unui bătrân care suna clopotul de patru ori, pentru a vesti că e timpul să se înceapă rostirea primului Basm al Omenirii.

Acum fiecare om, bătrân sau copil, înțelegea tainele Soarelui și pe cele ale Lunii, misterul Creației Divine și puterea Sorocului, nemaitrăind niciodată în uitare. Din atâtea mituri, ei creară basmele. Iar la fiecare două sute patruzeci și patru de zile, când avea loc Marea Sărbătoare, ei se adunau pentru a recita în ordine toate basmele, de la primul până la ultimul.

Doamnei profesoare Sorina Gramaticescu, de la care am învățat engleza literară.

Poză făcută de Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.

English translation

The bell rang four times. ”What does that mean?”, they all wondered. As everyone knew, ringing the bell once meant the sun had risen. If it rang twice, the Sun was descending on the Holy Mountain to bring blessings. But this happened rarely, usually once every two hundred and forty-four days, never when the seas were rough and always at night.

For only at night did the Sun cease Its brilliance and change into the Dark Traveller, lonely and full of the Gifts of Salvation, which the inhabitants of the Sacred Mountain so eagerly awaited. But, of course, if the seas swirled, the Dark Traveller was called into their waves and drowned, and His gifts were lost in the swirling waters. Then the inhabitants of the Sacred Mountain would come under the curse of the Moon, losing their sense of life; then the bell would ring three times, and it was said that some of the inhabitants of the Sacred Mountain would plunge into the Bewitched Grove, where they would be transformed into eternal myths, which they all remembered, but never saw. Other inhabitants, on the contrary, stayed in their homes, but forgot who they were. Another two hundred and forty-four days had to pass before the Sun would again try to descend among them with His Gifts, so that the inhabitants who remained in oblivion would awaken and return to their lives.

For many years, the inhabitants of the Sacred Mountain had lived in oblivion. All that remained for them was to wait for the Dark Traveller, to remember the ever-increasing myths, and to know the bell that for so long had rung only once or three times.

But now something extraordinary had happened. The bell had rung four times. And soon after, the inhabitants began to talk about a certain lone wanderer, who was not however the Sun, and whom they believed to be a myth.

“But myths can’t be seen,” some said. Perhaps the Moon, after all this time, was now taking away not only their memories, but their minds as well…”, thought others. For so long, the Dark Traveller had been swallowed by the waves of the sea, and the Gifts of Salvation had all been consumed, one by one.

The Mysterious Wanderer now often appeared among the inhabitants, always young and old, always coming out of the Enchanted Grove and always returning there. No one dared to speak to Him. His presence was so fleeting that, whenever the inhabitants tried to follow Him, He would disappear as if by magic. But the Sun, high above in the Skies, watched Him closely. He awaited the Wanderer’s return to the Grove, so that each time the Wanderer sank into reverie and rose above the crowns of the trees, the Sun would touch Him with His rays. When He awoke, the Wanderer forgot who He had been and where He was going. But the Sun knew that once, long ago, the aimless Wanderer had been a poet. And He watched Him, from His heights, as the Mysterious Wanderer walked the Sacred Mountain, as He changed into an old man and returned to the Enchanted Grove. And then, together with the Winds of the Sacred Mountain, the Sun reawakened His memories of lost verses. But the Sun could not change the Destiny.

The Sun knew the all-powerful and unpredictable Destiny and trusted in Her. He knew that it was Destiny who had for so long drowned Him in the sea, so that His Gifts would be lost, and the Moon would curse the inhabitants of the Sacred Mountain unceasingly. But it was the Destiny Herself who had also caused a sad wandering poet, once long ago, to find one of these priceless Gifts, which he then kept, not knowing its value and, in time, forgetting it. The Sun called the Wanderer to Himself again and again, in the Wanderer’s dreams, and reawakened His lost verses, hoping that, with the will of the Destiny, from these verses the long-hoped-for Gift, the only chance of Salvation, would be revealed.

The Moon also looked at the Wanderer. She had grown pale, exhausted by the curses She had had to cast on the inhabitants of the Sacred Mountain since the Destiny had been drowning the Sun in the sea. And weakened as She was, the Moon once slipped from the Sky and laid beside the Wanderer, as He dreamed of floating above the crowns of the trees. Then She touched Him lightly, and He awoke as if from a long numbness.

Now the Wanderer remembered everything. He had been a poet, He had been an old man, He had wandered far and wide, and His verses were now more vivid in His mind than ever, more so than when He had created them.

Guided by the Sun and the Moon, the Poet returned to the village where the inhabitants of the Sacred Mountain lived. They welcomed Him as an old friend they had missed and had not seen for ages. The Poet shared with them His verses, which told of a mythical journey through a bewitched forest, of the Sun setting in the sea, of the Hero bringing people the Gifts of Life, and of the Moon reawakening fantasy and lyrical creation.

On the Mountain, the people of the village listened to the Poet’s story and recited it for evenings. They gathered at the house of an old man who rang the bell four times to announce that it was time to begin the telling of Mankind’s first Fairy Tale. Now every man, old and young, understood the secrets of the Sun and the Moon, the mystery of Divine Creation and the power of Destiny, never to be forgotten. From so many myths, they created fairy tales. And every two hundred and forty-four days, when the Great Feast took place, they gathered to recite all the fairy tales in order, from the first to the last.

To my teacher Sorina Gramaticescu, who has taught me literary English.

Featured image by Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.