Muntele Sacru / The Sacred Mountain

English translation following the Romanian text.

A sunat clopotul de patru ori. ”Ce înseamnă asta?”, se întrebară cu toții. După cum bine știa toată lumea, când suna clopotul o singură dată însemna că a răsărit Soarele. Dacă suna de două ori, Soarele se pogora pe Muntele Sacru pentru a aduce binecuvântări. Dar acest lucru se întâmpla rar, de obicei o data la două sute patruzeci si patru de zile, niciodata când mările erau agitate și întotdeauna noaptea.

Pentru că numai noaptea Soarele își înceta strălucirea și se preschimba în Călătorul Negru, singuratic și plin de Darurile Mântuirii, pe care locuitorii Muntelui Sacru le așteptau cu atâta nerăbdare. Dar, desigur, dacă mările se învolburau, Călătorul Negru era chemat în valurile lor și se îneca, iar darurile Lui se pierdeau în apele învolburate. Atunci locuitorii Muntelui Sacru intrau sub blestemul Lunii, pierzându-și sensul vieții; atunci suna clopotul de trei ori și se spunea că unii dintre locuitorii Muntelui Sacru se avântau în Codrul Vrăjit, unde se preschimbau în mituri veșnice, despre care toți își aminteau, nemaivazându-i pe aceia însă niciodată. Alți locuitori, dimpotrivă, rămâneau la casele lor, dar uitau cine sunt. Alte două sute patruzeci și patru de zile trebuiau să treacă până când Soarele ar fi încercat din nou să se pogoare printre ei, cu Darurile Sale, pentru ca locuitorii rămași în uitare să se deștepte și să se întoarcă la viețile lor.

De mulți ani, locuitorii Muntelui Sacru trăiau în uitare. Nu le mai rămăseseră decât așteptarea Călătorului Negru, amintirea miturilor din ce în ce mai numeroase și cunoașterea bătăilor clopotului, care de atâta timp suna numai o dată sau de trei ori.

Însă acum se întâmplase ceva nemaipomenit. Clopotul sunase de patru ori. Iar la scurt timp după aceea, locuitorii începură să vorbească despre un anume călător singuratic, dar care nu ar fi, totuși, Soarele și despre care ei credeau că ar fi fost, de fapt, un mit.

“Dar miturile nu pot fi văzute.”, spuneau unii. Poate că Luna, după atâta timp, le lua acum nu numai amintirile, ci și mințile…”, gândeau alții. De atâta amar de vreme, Călătorul Negru era înghițit de valurile mării, iar Darurile Mânturirii fuseseră toate, rând pe rând, mistuite.

Călătorul misterios apărea deseori acum printre locuitori, mereu tânăr și bătrân, ieșind mereu din Codrul Vrăjit și întorcându-se mereu acolo.

Nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu dânsul. Prezența lui era atât de trecătoare, încât de fiecare dată când locuitorii încercau să se țină după el, dispărea ca prin vrajă. Soarele însă, din înaltul Cerurului, îl urmărea atent. Îi aștepta reîntoarcerea în codru, pentru ca, de fiecare dată când Călătorul se cufunda în visare și se ridica deasupra coroanelor copacilor, să îl atingă cu razele Sale. Când se deștepta, Călătorul uita cine fusese și încotro se îndrepta. Însă Soarele știa că odată, demult, Călătorul cel fără de țintă fusese poet. Și îl urmărea, din înălțimile Sale, cum colindă Muntele sacru, cum se preschimbă în bătrân și cum revine în Codrul Vrăjit. Iar atunci, împreună cu Vânturile Muntelui Sacru, Soarele îi redeștepta amintirile versurilor pierdute. Dar Soarele nu putea schimba Sorocul.

Soarele cunoștea Sorocul atotputernic și neprevăzut și se încredea în El. Știa că Sorocul era cel care de atâta vreme Îl îneca în mare, pentru ca Darurile Sale să se piardă, iar Luna să îi blesteme necontenit pe locuitorii Muntelui Sacru. Dar tot Sorocul făcuse ca un trist poet rătăcitor, cândva demult, să găsească unul dintre aceste Daruri neprețuite, pe care apoi îl păstrase, neștiindu-i valoarea și, în timp, uitând de el. Soarele Îl chema pe Călător mereu la El, în vis, și Îi redeștepta versurile pierdute, sperând ca, cu voia Sororcului, din aceste versuri să se releve și Darul mult sperat, unica șansă la Mântuire.

Luna privea și Ea la Călător. Ajunsese palidă, istovită de blestemele pe care era nevoită să le arunce asupra locuitorilor Muntelui Sacru, de când Sorocul Îl tot îneca pe Soare în mare. Și așa de istovită cum era, Luna alunecă odată de pe Cer și se pomeni alături de Călător, în timp ce acesta visa că plutește deasupra coroanelor copacilor. Atunci Ea Îl atinse ușor, iar acesta se deșteptă ca dintr-o lungă amorțire.

Acum Călătorul Își amintea tot. Fusese poet, fusese bătrân, colindasem mult și fără țintă, iar versurile Sale erau acum mai vii în mintea Lui decât chiar atunci când le crease.

Ghidat de Soare și de Lună, Poetul se reîntoarse în satul unde se aflau locuitorii Muntelui Sacru. Aceștia Îl înâmpinară ca pe un vechi prieten de care le fusese dor și pe care nu îl mai văzuseră de o veșnicie. Poetul le împărtăși versurile Sale, în care se vorbea despre o călătorie mitică printr-un codru vrăjit, despre Soarele care apunea în mare, despre Eroul care le aducea oamenilor Darurile vieții și despre Luna care redeștepta fantezia și creația lirică.

Pe Munte, oamenii din sat au ascultat povestea Poetului și au recitat-o apoi seri de-a rândul. Se întruneau la casa unui bătrân care suna clopotul de patru ori, pentru a vesti că e timpul să se înceapă rostirea primului Basm al Omenirii.

Acum fiecare om, bătrân sau copil, înțelegea tainele Soarelui și pe cele ale Lunii, misterul Creației Divine și puterea Sorocului, nemaitrăind niciodată în uitare. Din atâtea mituri, ei creară basmele. Iar la fiecare două sute patruzeci și patru de zile, când avea loc Marea Sărbătoare, ei se adunau pentru a recita în ordine toate basmele, de la primul până la ultimul.

Doamnei profesoare Sorina Gramaticescu, de la care am învățat engleza literară.

Poză făcută de Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.

English translation

The bell rang four times. ”What does that mean?”, they all wondered. As everyone knew, ringing the bell once meant the sun had risen. If it rang twice, the Sun was descending on the Holy Mountain to bring blessings. But this happened rarely, usually once every two hundred and forty-four days, never when the seas were rough and always at night.

For only at night did the Sun cease Its brilliance and change into the Dark Traveller, lonely and full of the Gifts of Salvation, which the inhabitants of the Sacred Mountain so eagerly awaited. But, of course, if the seas swirled, the Dark Traveller was called into their waves and drowned, and His gifts were lost in the swirling waters. Then the inhabitants of the Sacred Mountain would come under the curse of the Moon, losing their sense of life; then the bell would ring three times, and it was said that some of the inhabitants of the Sacred Mountain would plunge into the Bewitched Grove, where they would be transformed into eternal myths, which they all remembered, but never saw. Other inhabitants, on the contrary, stayed in their homes, but forgot who they were. Another two hundred and forty-four days had to pass before the Sun would again try to descend among them with His Gifts, so that the inhabitants who remained in oblivion would awaken and return to their lives.

For many years, the inhabitants of the Sacred Mountain had lived in oblivion. All that remained for them was to wait for the Dark Traveller, to remember the ever-increasing myths, and to know the bell that for so long had rung only once or three times.

But now something extraordinary had happened. The bell had rung four times. And soon after, the inhabitants began to talk about a certain lone wanderer, who was not however the Sun, and whom they believed to be a myth.

“But myths can’t be seen,” some said. Perhaps the Moon, after all this time, was now taking away not only their memories, but their minds as well…”, thought others. For so long, the Dark Traveller had been swallowed by the waves of the sea, and the Gifts of Salvation had all been consumed, one by one.

The Mysterious Wanderer now often appeared among the inhabitants, always young and old, always coming out of the Enchanted Grove and always returning there. No one dared to speak to Him. His presence was so fleeting that, whenever the inhabitants tried to follow Him, He would disappear as if by magic. But the Sun, high above in the Skies, watched Him closely. He awaited the Wanderer’s return to the Grove, so that each time the Wanderer sank into reverie and rose above the crowns of the trees, the Sun would touch Him with His rays. When He awoke, the Wanderer forgot who He had been and where He was going. But the Sun knew that once, long ago, the aimless Wanderer had been a poet. And He watched Him, from His heights, as the Mysterious Wanderer walked the Sacred Mountain, as He changed into an old man and returned to the Enchanted Grove. And then, together with the Winds of the Sacred Mountain, the Sun reawakened His memories of lost verses. But the Sun could not change the Destiny.

The Sun knew the all-powerful and unpredictable Destiny and trusted in Her. He knew that it was Destiny who had for so long drowned Him in the sea, so that His Gifts would be lost, and the Moon would curse the inhabitants of the Sacred Mountain unceasingly. But it was the Destiny Herself who had also caused a sad wandering poet, once long ago, to find one of these priceless Gifts, which he then kept, not knowing its value and, in time, forgetting it. The Sun called the Wanderer to Himself again and again, in the Wanderer’s dreams, and reawakened His lost verses, hoping that, with the will of the Destiny, from these verses the long-hoped-for Gift, the only chance of Salvation, would be revealed.

The Moon also looked at the Wanderer. She had grown pale, exhausted by the curses She had had to cast on the inhabitants of the Sacred Mountain since the Destiny had been drowning the Sun in the sea. And weakened as She was, the Moon once slipped from the Sky and laid beside the Wanderer, as He dreamed of floating above the crowns of the trees. Then She touched Him lightly, and He awoke as if from a long numbness.

Now the Wanderer remembered everything. He had been a poet, He had been an old man, He had wandered far and wide, and His verses were now more vivid in His mind than ever, more so than when He had created them.

Guided by the Sun and the Moon, the Poet returned to the village where the inhabitants of the Sacred Mountain lived. They welcomed Him as an old friend they had missed and had not seen for ages. The Poet shared with them His verses, which told of a mythical journey through a bewitched forest, of the Sun setting in the sea, of the Hero bringing people the Gifts of Life, and of the Moon reawakening fantasy and lyrical creation.

On the Mountain, the people of the village listened to the Poet’s story and recited it for evenings. They gathered at the house of an old man who rang the bell four times to announce that it was time to begin the telling of Mankind’s first Fairy Tale. Now every man, old and young, understood the secrets of the Sun and the Moon, the mystery of Divine Creation and the power of Destiny, never to be forgotten. From so many myths, they created fairy tales. And every two hundred and forty-four days, when the Great Feast took place, they gathered to recite all the fairy tales in order, from the first to the last.

To my teacher Sorina Gramaticescu, who has taught me literary English.

Featured image by Aravinda Ravibhanu Sumanarathna.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s