Hanuman

The Ascetic.

Posted on by Iasmina Hornoiu

An ascetic was walking along his favourite path, on the mountain where he lived, pondering the human condition. Suddenly there appeared from the sky before him Orion, who, on his tempestuous journey among the stars in the chariot stolen from Phaethon, had spotted the ascetic and decided to come down to speak to him.

The ascetic had long known Orion, the other titans and gods of the heavens, yet his only direct communication with the deities until then had been with Saturn alone. Orion, then, appeared before the ascetic, incredibly tall, strong, burning with the fire of passion that moved him, and thundering in speech:

“Ascetic, I have entrusted you with a mission.”

“What do you command, master?” he asked.

“There is a man on earth named Paris. Imbued with the words of Venus and the illusion of a lover far awah from himself, he will unleash a great war that will destroy many lives. I send you to kill Paris, so that he does not produce the undesired tragedy.”

Thus spoke Orion, then climbed back into the chariot of fire and soared into the heavens.

The poor ascetic was now faced with a dilemma. He had never killed in his life, not even such a thought had crossed his mind. Every time Saturn gave him a mission, it was to save lives, not to end them. On the other hand, Orion’s argument had great significance – if this Paris didn’t die, many lives would be destroyed. And besides, Orion was a deity, and an ascetic was not allowed to bend to the will of gods or titans, otherwise the ascetic himself would have been destroyed.

Not knowing what to do, the ascetic went into a cave, and for three days and three nights he laid awake, eating nothing, speaking nothing, drinking nothing, and pondering the matter over and over again. Darkness, hunger and thirst no longer tormented him, for the ascetic often used to withdraw in this way, in caves, before making an important decision.

After the three days, the decision was made. No, he could not kill that Paris. He didn’t know him, he didn’t know if the man was good or evil, and most importantly, Paris had not yet committed anything, so he couldn’t be trialed for something he hadn’t yet done. But this decision did not remove the remaining problem that the commandments from heaven are not to be broken. The ascetic had taken upon himself whatever punishment would follow his disobedience. Saturn was the supreme judge, perhaps he would understand him, give him justice and the ascetic would not be punished.

We all know the story of Paris. The war finally happened, just as Orion had predicted. The great Saturn had already found out everything, and his harsh judgement fell upon the ascetic. The ascetic, despite the fact that Orion was at that time a rebel in heaven, had no right to defy his command, for on earth Orion was the strongest of all and a master. Saturn decided to erase the ascetic’s memories, to send him among men, where he was to have an extremely prolific life, to be a famous physician, who at the end of his life would wish for immortality, and then be visited by a jinn named Mephisto, who will take Faust, the former ascetic, on an infinite journey through time and space, where Faust will feel more and more hollow on the inside, until he will be nothing but a lifeless shell, but will nevertheless live on forever.

Just as Saturn cast the punishment on Faust, the trees of Krakow rebelled against what they have judged to be a cruel decision. The trees were the avatars of the gods on earth, and they carried out the judgments of the gods, whether cruel or kind. As consequence for the tree’s revolt, Saturn took away their sight, voice, hearing and fiery power. Trees became dependent on the wind for hearing and speech, on water for sight, on fire for vengeance and on earth for food. These were terrible times and chaos reigned. Only Hanuman, the monkey-god of wind, roaming the skies in search of Orion, could unravel the mysteries behind this never-before-seen chaos and perhaps restore balance in heaven and on earth.

To read the poem “The trees of Krakow / Ode to the trees”

În română

Ascetul.

Un ascet se plimba pe poteca sa favorită, de pe muntele unde își află locuința, meditând la condiția umană. Dintr-o dată se înfățișă din cer, în fața să, Orion, care în periplul său furtunos printre stele, în carul furat de la Phaethon, îl zărise pe ascet și decisese să coboare la el, pentru a-i vorbi. Ascetul îl cunoștea demult pe Orion, pe alți titani și zei ai cerurilor, dar cu toate acestea, singura lui comunicare directă cu divinitățile, de până atunci, fusese numai cu Saturn. Orion, deci, se înfățișă în fața ascetului, incredibil de înalt, puternic, arzând de focul pasiunilor care îl mistuiau, și tunând, în vorbi:

„Ascetule, am a-ți încredința o misiune.“

„Ce poruncești, stăpâne?“, întrebă acesta.

„Există un om pe pământ, numit Paris. Îmbrobodit de vorbele lui Venus și de iluzia unei iubite din depărtări, va declanșa un război grozav, care va distruge multe vieți. Eu te trimit pe ține să îl ucizi pe Paris, pentru ca acesta să nu producă tragedia nedorită.“ Așa îi vorbi Orion ascetului, apoi se urcă în carul de foc și se înalță din nou la ceruri.

Bietul ascet se afla acum în fața unei dileme. Nu ucisese în viața lui, nici măcar un gând în acest sens nu îi trecuse prin minte. De fiecare dată când Saturn îi încredința o misiune era pentru salvarea unor vieți, iar nu pentru curmarea lor. Pe de altă parte, argumentul lui Orion avea mare însemnătate – dacă acest Paris nu murea, multe vieți ar fi fost distruse. Și mai apoi, Orion era o divinitate, iar unui ascet nu îi era permis să se împotrivească voinței unor zei sau titani, altfel ascetul însuși ar fi fost distrus.

Neștiind ce să facă, ascetul se duse într-o peșteră, și trezi zile și trei nopți nu mâncă, nu vorbi, nu bău nimic, meditând mereu la această problemă. Întunericul, foamea, setea demult nu îl mai chinuiau, căci ascetul obișnuia deseori să se retragă în acest fel, în peșteri, înaintea luării unei decizii importante.

După cele trei zile, decizia era luată. Nu îl putea ucide pe acel Paris. Nu îl cunoștea, nu știa dacă omul acela era bun sau rău, iar cel mai important lucru, Paris nu comisese încă nimic, deci nu putea fi judecat pentru o fapta pe care încă nu o săvârșise. Dar această decizie nu alunga problema rămasă, anume că poruncile venite din cer nu se încalcă. Ascetul luase asupra lui oricare pedeapsă avea să urmeze neascultarea să. Saturn era judecătorul suprem, poate acesta urma să îl înțeleagă, să îi dea dreptate și ascetul nu va fi pedepsit.

Povestea lui Paris o știm cu toțîi. Războiul s-a petrecut până la urmă, așa cum prezisese Orion. Atotștiutorul Saturn aflase deja totul, iar judecata sa aspră se pogorî asupra ascetului. Ascetul, în pofida faptului că Orion era la momentul acela un răzvrătit în cer, nu avea dreptul să îi sfideze porunca, pentru că pe pământ Orion era cel mai puternic dintre toți și stăpân. Saturn decise să îi șteargă amintirile ascetului, să îl trimită printre oameni, unde acesta avea să aibă o viață extrem de prolifică, să fie un medic celebru, care spre sfârșitul vieții să își dorească nemurirea, iar atunci să fie vizitat de un djin, pe nume Mefisto, care să îl ia pe Faust, fostul ascet, într-o călătorie infinită în timp și spațiu, de-a lungul căreia Faust să se simtă din ce în ce mai gol pe dinautru, până când nu va mai rămâne decât o scoică fără viață, dar care continuă să trăiască pentru totdeauna.

Tocmai atunci când Saturn aruncă pedeapsa asupra lui Faust, copacii din Cracovia se răzvrătiră împotriva aceste decizii pe care ei au judecat-o ca fiind crudă. Copacii erau avatarurile zeilor pe pământ și executau judecățile zeilor, fie ele crude sau blânde. Ca urmare, Saturn le luă văzul, vocea, auzul și puterire arzătoare. Copacii deveniră dependenți de vânt pentru auz și vorbit, de apă pentru văz, de foc pentru răzbunare și de pământ pentru hrană. Erau timpuri teribile și haosul domnea. Numai Hanuman, zeul-maimuță al vântului, cutreierând cerurile în căutarea lui Orion, putea dezlega misterele din spatele acestui haos nemaiîntâlnit până atunci și, poate, avea să readucă echilibrul în cer și pe pământ.

A se vedea poezia “Copacii din Cracovia / Odă Copacilor”.

Despre slăbiciune. Povestea lui Orion.

Posted on by Iasmina Hornoiu

În apus de soare adânc, Orion se plimba pe cer, în carul furat de la Phaethon. Era fericit în bătaia vântului serii și în acel moment nu se gândea la nimic.

Fugea, în același timp, de Maestrul său, Saturn, pentru că de-acum se considera capabil să-și ia viața în propriile mâini și nu mai voia să aibă un stăpân peste deciziile sale, peste gândurile-i tumultuoase și peste haosul pe care căutase mereu să îl provoace.

Ce-i făcuse lui Phaethon era o nimica toată pe lângă ce plănuia, în isteria lui, Orion. Desigur, Phaethon avea să sufere mult când Phoebus, tatăl lui, va afla că nu mai e în posesia carului pe care, cu prea puțină tragere de inimă, i-l încredințase. Dar Phoebus era, până la urmă, ușor de păcălit și iertător. Doar îl iertase pe Hermes de năzbâtia lui și, pe deasupra, îi mai dăruise și lira sa. “Ce nătăfleț, Phoebus!”, gândea mândrul Orion.

Planul lui Orion era sa cucerească lumea pământeană și pe urmă s-o distrugă, ca să îi dea peste nas lui Saturn, să îi plătească cu vârf și îndesat pentru umilințele pe care le îndurase când Maestrul lui îi dădea plictisitoare lecții de morală sau îl împiedica să facă năsărâmbe. Acum, Orion avea controlul absolut. Avea să facă ce voia El!

Tare plictisit era Orion…Și, în adâncul sufletului, se simțea decepționat. Niciunul din zeii cerurilor nu se dovedise în stare să îl înfrunte pe El. Mai puțin Saturn, desigur, dar acesta era bătrân încă de la începutul timpului și de la facerea lumii pământene și, gândea Orion, deja cam senil. Și plictisitor de nu se poate!

Acum, însă, Orion nu se gândea la nimic. Se bucura de vântul care îi sufla în plete, de noaptea care se lăsa, pentru că, în sfârșit, Phoebus se dusese la culcare, și de certitudinea că avea să facă fapte grozave.

Vântul, în timpul acesta, îl urma pe Orion peste tot pe unde zbura cu carul furat. Orion nu vorbise niciodată cu vântul, pentru că nu îl înțelegea. Era și el un zeu, dar un zeu străin și, pe deasupra, cam ciudat. Știa numai că se numește Hanuman și că vine din Orient. Dar, cumva, acest zeu bizar reușise să ajungă în cerurile lui Saturn și ale lui Phoebus, fusese primit și lăsat în voia lui, chiar dacă, ceea ce Orion nu putea pricepe, Hanuman nu era tot timpul blând și de multe ori făcea ravagii. Mai mult, vântul era iubit de oameni, căci împrăștia norii, făcându-i loc soarelui să strălucească, dar totodată se și temeau de el. Acest lucru îl intrigase mereu pe Orion. Însă acum era prea ocupat cu planurile sale pentru a-i mai păsa de vânt.

Pe limba lui străină, vântul ba îi striga, ba îi șoptea lui Orion tot felul de povețe. Dar el nu le auzea sau nu le înțelegea.

În noaptea neagră, Saturn privea la Orion cum zboară fulgerător pe cer și se întreba cum ar putea El, Marele Maestru, să îi atingă din nou sufletul, să îl facă să înțeleagă povețele Sale și să îl ia din nou sub aripa Lui ocrotitoare. Pentru prima dată, de la Hermes încoace, Saturn se temea. Îl înfricoșa gândul că Orion este pierdut pe vecie și că va deveni, într-adevăr, o forță distrugătoare și împotriva legilor Universului. Îl trimisese pe Hermes, cu sandalele lui înaripate, să încerce să îl prindă și să vorbească cu el. Însă, spre dezamăgirea și, întrucâtva, conform așteptărilor lui Saturn, Hermes se plictisise repede și abandonase urmărirea.

Hanuman rămăsese singura speranță a lui Saturn. Era destul de puternic, inteligent și cu suficientă experiență pentru a reuși să îl convingă pe Orion să se întoarcă la Saturn și la adevăratul lui destin. Dar era, oare, Orion îndeajuns de puternic ca să îl asculte pe vânt? La acestea medita Saturn, în timp ce Orion zbura nebunește pe cer, iar Hanuman venea în urma lui.

English translation

On weakness. The story of Orion.

In the deep sunset, Orion was riding across the skies in a chariot stolen from Phaethon. He was happy in the evening breeze, and at that moment he thought of nothing.

At the same time, he was running away from his Master, Saturn, because he now considered himself capable of taking his life into his own hands and no longer wanted to have a master over his decisions, his tumultuous thoughts and the chaos he had always attempted to create.

What he had done to Phaethon was nothing compared to what Orion was planning in his hysteria. Of course, Phaethon would suffer greatly once Phoebus, his father, would find out that he was no longer in possession of the chariot Phoebus had reluctantly entrusted to him. But Phoebus was, after all, easily fooled and forgiving. He had forgiven Hermes for his mischief and, on top of that, had gifted him his lyre. “What a ninny, Phoebus!” thought the proud Orion.

Orion’s plans were to conquer the earthly world and then destroy it, and most importantly, to get in Saturn’s face, to pay him back in full for all the humiliations he had endured, such as, when Saturn gave him boring lessons or prevented him from doing something stupid. Now Orion was in absolute control. He was going to do what He wanted only.

Orion was indeed so very bored…And deep down, he was disappointed. None of the gods of the heavens had proven themselves able to face him. Except Saturn, of course, but He had been old since the beginning of time and the making of the earthly world, and, Orion thought, already a little senile, to say the least. And boring beyond belief!

Now, however, Orion thought nothing of it. He enjoyed the wind blowing in his hair, the night that was falling, because Phoebus had finally gone to bed, and the certainty that He was going to do great things.

The wind, meanwhile, followed Orion wherever he flew in his stolen chariot. Orion had never spoken to the wind because he didn’t understand him. He was a god too, but a foreign god, and a strange one at that. Orion only knew that his name was Hanuman and that he came from the Orient. But somehow this strange god had made it to the skies of Saturn and Phoebus, had been welcomed and left on his own devices, even though, what Orion could not understand, Hanuman was not always gentle; he often wreaked havoc. Moreover, the wind was also the friend of men, when it blew off the clouds from the sky to make way for the sun to shine upon the earthly world. Though he was, at the same time, feared by men for his destructive deeds. This had always intrigued Orion. But Orion was now too preoccupied with his plans to care about the wind.

In his foreign tongue, the wind was either shouting or whispering to Orion all sorts of stories, which Orion either did not hear or could not understand. In the dark night, Saturn watched Orion fly swiftly through the skies and wondered how He, the Great Master, could touch his soul again, make him understand his stories and take him under his protective wing once more. For the first time since Hermes, Saturn was afraid. He dreaded the thought that Orion was lost forever and would indeed become a destructive force and against the laws of the Universe. He had even sent Hermes, in his winged sandals, to try to catch Orion and talk to him. But, to Saturn’s dismay and, somewhat as He expected, not long after, Hermes had grown bored and abandoned the chase.

Hanuman remained Saturn’s only hope. He was strong enough, intelligent enough and experienced enough to speak up and convince Orion to return to Saturn and to his true destiny. But was Orion strong enough to listen to the wind? Saturn was meditating upon these thoughts, while Orion was flying madly through the skies, followed by Hanuman.